Capitalismul se grăbeşte mai tot timpul, nu are vreme, este în permanentă criză temporală. În capitalism ceasul este esenţial, oamenii trăiesc cuprinşi în mişcarea circulară a arătătoarelor, a secundarului, a minutarului, a agendelor de pe birou, a listelor de lucruri care trebuie rezolvate grabnic. Există azi şi alte ritmuri fundamentale ale timpului pe lîngă cele bergsoniene preluate în ciclul proustian sau în romanul acela al lui Hans Castorp, creaţia pentru eternitate a lui Thomas Mann. Şi filosoful şi scriitorii influenţaţi de ideile sale ne asigură că pe lîngă timpul obiectiv, imperturbabil, cosmic, există timpul celălalt, subiectiv adică, supus stărilor lăuntrice, încetinit în reverii, grăbit în emoţii şi plăceri. Numai că, adăugăm noi, timpul mai înseamnă bani, ăsta este un alt redutabil adevăr capitalist de care reflexivităţile filosofico-artistice nu au ţinut seamă. Bani dobîndiţi cinstit, alţii mai puţin cinstit. Timpul necesar pentru a munci, timpul necesar pentru a fura. Amîndouă sînt cheltuieli temporale. Mod de a-ţi petrece vremea cîtă ţi s-a dat pentru a face umbră pămîntului. Mă uitam mai zilele trecute fascinat la grămada aceea de poliţişti arestaţi, la ale lor supărări agresive, la întrebarea repetată obsesiv şi revendicativ de cutare arestat supărat, indignat, mînios şi patetic adresată unui reporter şi prin el nouă tuturor dacă avem copii şi dacă putem înţelege ce e în sufletul lui. În primul moment mi-am spus, am bolborosit în liniştea odăii, cum că are dreptate, bietul om şi bieţii lui prunci. Mai apoi mi-am spus, ia stai puţin, dar ăsta e hoţ şi mai mult decît atît, este hoţul pus să prindă hoţi, un absolut al hoţiei, un superlativ al acesteia. Numai că, la scurtă vreme, mi s-a arătat închipuirii avocatul poliţistului-hoţ-compromis-în-ochii-propriilor-odrasle şi mi-a spus aşa avocatul acela în cuvinte bine cumpănite, cu argumente atent