Privindu-le cum stau în jurul mesei de joc (săptămîna aceasta se joacă remy, adică "pietre" cum zic ele, săptămîna viitoare se va juca poker pe monezi de cincizeci şi o sută de lei pe care le păstrează în cutiuţe argintate, cu încrustaţii, special pentru acest scop), te gîndeşti la un instantaneu fotografic, dar nu ştii cu exactitate ce s-ar potrivi mai bine: o poză "la minut" cu un polaroid care înfăţişează cu toată cruzimea culorilor sale prea vii, prea brutale, trei bătrîne trecute binişor de optzeci, cu rochiile lor demodate, de mătase cîrpită şi cu rujul lor nefiresc de strident sau o fotografie alb-negru, îngălbenită pe la colţuri, de acum treizeci-patruzeci de ani - trei dame bine împlinite, la aceeaşi masă de joc, cu o atitudine trufaşă şi nonşalantă, în acelaşi timp, cu expresii de regine surprinse în intimitatea apartamentelor lor princiare. A doua variantă incită, desigur, mai tare (se ştie că orice fotografie alb-negru este considerată mai "artistică" decît una color) şi, pe lîngă nişte portrete decolorate de vreme, mai promite şi cîteva frînturi de poveşti. Ele întotdeauna au fost cucoane, doamne, madame(s), boieroaice, coniţe, aceste "ladies" balcanice, aceste moşierese, proprietărese, stăpîne, mai puţin Nini care a venit în Bucureşti din provincie şi n-a fost decît de două ori la Paris şi o dată la Viena şi ale cărei "origini" erau socotite drept îndoielnice. Ele nu şi-au vorbit la "per tu" decît tîrziu, mult după ce au ajuns comuniştii la putere, iar numele famiilor lor au dispărut pur şi simplu, toată încrengătura de strămoşi s-a dus dracului şi au descoperit peste noapte că nu mai aveau nimic, dar, de fapt, aveau totul: educaţie, orgoliu, (încă) tinereţe, o forţă fantastică de a se adapta şi de a conduce şi... era chiar mai bine! Le-am dat drept temă de dialog între două jocuri de "pietre": mijlocul vieţii lor, adică apogeul, perioada în care