În decembrie 1989, aveam 22 de ani şi eram la mijlocul studiilor universitare: făcusem doi ani şi jumătate de filosofie (serioasă, dar marxistă), urma să mai fac încă doi ani şi jumătate (nemarxistă, dar mai puţin serioasă). De atunci, biografia se împarte net între un înainte şi un după: ceea ce s-a petrecut pînă în '89 părea să nu mai conteze prea mult în efervescenţa unui prezent intens şi a unui viitor seducător. Dincoace de orice conotaţii politice, acel decembrie a fost un moment revoluţionar, pentru că, înainte de a începe cu adevărat să trăim, am putut să ne mai naştem o dată. Am făcut aşadar parte dintr-o generaţie pentru care "revoluţia" a venit exact la timp: pentru colegii şi prietenii mai în vîrstă, ceea ce a fost "înainte" era prea mult, pentru cei mai tineri, studenţii de azi, ceea ce a fost "înainte" era prea puţin. Pentru toţi aceştia însă, ceea ce a venit "după" era mult: mult prea mult pentru primii, mult mai mult pentru ceilalţi. "Noi", cei din mijloc, eram oarecum singurii - dar cît de mulţi! - pentru care lucrurile se echilibrau: suficientă experienţă a comunismului (copilărie, adolescenţă, o parte din tinereţe), nu prea multă însă pentru a fixa în minţile noastre dogme şi resentimente. De asemenea, momentul potrivit mai însemna şi că nenumărate oportunităţi (printre care cele profesional-academice) ne-au fost oferite, aşa cum nu fusese cu putinţă mai bine de un deceniu înainte de 1989 şi cum începe să nu mai fie cu putinţă de cîţiva ani încoace. Aveam, prin urmare, toate atuurile unei generaţii norocoase luînd startul tranziţiei din pole position. Mai aveam, în acele luni şi în acei ani, chiar şi conştiinţa unei generaţii, cu fronda şi plăcerea de a spune "noi", de a ne considera altfel, fie şi numai prin şansa unică de a ne fi aflat unde trebuie şi cînd trebuie. Cred, astăzi, că tranziţia a luat sfîrşit atunci cînd am realizat (fiecare