Există cîteva explicaţii pentru faptul că apa este scăzută la barajul de la Bicaz. Însoţitoarea mea, minionă şi cu părul roşu, mi-a oferi una dintre ele chiar în timp ce conducea maşina printr-o trecătoare de munte: ceva în legătură cu hidrocentrala de la Porţile de Fier şi cu anumite norme ale Uniunii Europene. Drumul pe care mergeam, ce leagă staţiunea Durău de baraj, este, aflu, construit prin munte de fosta Securitate; acum nu mai e îngrijit şi, acolo unde nu se surpă, el e mai îngust cu şapte centimetri la fiecare doi ani. Ajunşi la baraj, văd o placă pusă de AFDPR în memoria prizonierilor politici care şi-au consumat destinele pe aici, cu decenii în urmă (Tita Chiper avea multe poveşti despre ei). La acea oră a amiezii, cei cîţiva turişti din zonă, ambetaţi de drumul în curbe care te aduce acolo din toate părţile, se plimbau agale prin faţa celor două-trei chioşcuri de suveniruri, cu ochii în albia seacă. Cineva îmi arată o rampă de beton ce leagă nivelul apei de nivelul şoselei; mii şi mii de metri cubi de lemn au trecut pe acolo şi au ajuns, de pe Bistriţa, în URSS. Era vremea Sovromlemnului, primii ani ai comunismului românesc, ultimii ani ai vieţii lui Stalin. Îi ţin fetei cu părul roşu o scurtă lecţie de istorie şi ea mă întreabă imediat de ce i-am spus că seamănă cu Mika Hakkinen; pentru că ai condus bine, îi răspund. La Durău, în ultimul deceniu, s-a construit mult; de la un dolar metrul pătrat s-a ajuns la vreo şapte euro. Vizitez o astfel de vilă şi am ocazia să văd una dintre afacerile propice zonei: o crescătorie de păstrăvi; mă aşteptam la ceva spectaculos, o apă şerpuind printre stînci, precum în rîul canadian din amintirile mele. Văd o groapă de trei pe patru, în care păstrăvii sînt de vreo două ori mai mari decît cei din Canada. Este meritul, se pare, unor granule nemţeşti şi daneze cu care sînt hrăniţi peştii astfel încît să ia în greutat