Am plecat pentru două săptămîni în vacanţă şi primele semne s-au arătat favorabile. Nu că aş fi superstiţios, dar e bine, cum se spune, să porneşti cu dreptul. Cerul s-a limpezit în după-amiaza în care am ajuns la destinaţie şi vremea a rămas frumoasă toată perioada. A doua zi, s-a stricat televizorul, ceea ce crea cu adevărat condiţiile unui concediu reuşit. Bateria micului meu aparat de radio portabil şi-a dat şi ea duhul încît am crezut (şi am sperat) că voi rămîne rupt de lumea exterioară, de frămîntările şi de frivolităţile ei. Iluzia a durat mai puţin de 48 de ore. Locul unde mă aflam este administrat de o instituţie culturală importantă (şi care face, în paranteză fie spus, lucruri admirabile). Or, se primesc acolo, prin abonament, două ziare, unul local şi unul central. N-am putut, fireşte, rezista tentaţiei şi le-am luat cu regularitate la citit, ba chiar, printr-un fel de perversitate masochistă, le-am parcurs temeinic, de la cap la coadă. Era aici şi o anume curiozitate: încercam să mă pun în pielea omului care nu dispune de alte mijloace de informare şi e obligat să se mulţumească doar cu două cotidiene ca să afle ce se întîmplă în judeţul lui, în ţară şi în lume. Ei bine, în ziarul local erau două categorii de "materiale": unele (majoritatea) foarte scurte, celelalte îngrozitor de lungi. Nota comună - agramatismul: dezacorduri, cacofonii, cuvinte "savante" folosite aiurea etc. Regăseai toate clişeele limbajului jurnalistic actual, în ideea, probabil, că toate ziarele trebuie să semene între ele, altfel riscă să contrarieze aşteptările publicului şi să nu se mai vîndă. În textele cu ambiţii mai înalte, o recenzie de carte spre exemplu, tonul devenea brusc preţios, oracular, înfiorările estetice erau redate prin exprimări abisale. Un interminabil serial (cînd am plecat ajunsese, cred, la episodul cu numărul zece) se ocupa de cazul unui director de l