Atunci cînd, în secolul al XIX-lea, Mark Twain deplîngea declinul artei de a minţi, el nu făcea altceva decît să sesizeze ceea ce era deja un fait accompli în filozofia morală. Pînă acum două-trei secole, teologii, juriştii şi filozofii au dezvoltat, în interiorul ştiinţei cazurilor morale, un discurs despre cînd anume minciuna este permisă. Motivul pentru care cazuistica cuprindea o teorie despre speciile neadevărului şi despre justificarea lor este destul de simplu. Doctrina necesităţii care nu cunoaşte nici o lege este aceea care îi face pe cazuişti să admită că există ocazii în care minciuna este preferabilă adevărului, atunci cînd beneficiile sale sînt evidente. Ideile cazuiştilor nu au fost universal apreciate. Este celebră poziţia lui Kant, care susţine că minciuna nu e justificată în nici o situaţie, inclusiv într-una de genul aceleia în care un criminal caută un om nevinovat: avem datoria, crede filozoful german, să spunem adevărul despre locul unde este acel inocent, chiar şi criminalului. Datoria de a spune adevărul este aşadar supremă, nu admite nici o excepţie, iar arta de a minţi este profund imorală. Mai puţin cunoscut este că acest gen de poziţie antedatează cu mult scrierile lui Kant. În secolul al XVI-lea, spre exemplu, se iscă o polemică împotriva "nicodimiştilor", acei creştini protestanţi care, trăind în ariile catolice, îşi disimulau credinţa şi participau la riturile bisericii oficiale. Termenul vine de la numele lui Nicodemus, care s-ar fi dus la Cristos după lăsarea nopţii, iar unul dintre cei mai activi anti-nicodimişti a fost Calvin însuşi. Un credincios, susţine el, alege martiriul şi nu minciuna. A face altfel înseamnă a respinge articolele credinţei, ceea ce neagă posibilitatea mîntuirii sufletului. O astfel de minciună este asimilată cu o crimă împotriva naturii, imposibil de legitimat. Există acte atît de grave, ne învaţă încă E