Vara aceasta am început să (re)descopăr Bucureştiul. Ajunsesem să-l urăsc sau, în orice caz, era doar numele unui loc de unde îţi doreşti să fugi şi unde trebuie să te întorci. Vara aceasta am mai fost plecat pe ici, pe colo, dar n-am reuşit să "fug" nicăieri, aşa că în fiecare seară am dat fuga prin Bucureşti. Cîţiva amici străini de Bucureşti mă făcuseră deja curios, lăudîndu-mi un Bucureşti care s-a schimbat, unde s-au simţit bine, în care s-au distrat. Sceptic şi dezorientat, am pornit în căutarea lui. Pe jos, fără maşină, în ritmul pietonului fără griji - ceea ce, din start, mi-a revelat, şoferului cotidian din mine, o cu totul altă faţă a Bucureştiului. Am descoperit cu plăcere un început de spaţiu public (nu în sensul politic al termenului, ci în cel urbanistic de spaţiu dedicat şi investit cu viaţă publică) în faţa Teatrului Naţional; am tras pe îndelete din narghilea la "Valea Regilor" şi am încercat pe rînd ceaiurile de la rafinata ceainărie din Cotroceni; am bătut zona Lipscanilor de-a lungul şi de-a latul, gîndindu-mă cum ar putea - şi ar trebui - să fie aceasta o adevărată perlă turistică a capitalei, consolîndu-mă apoi pentru această neîmplinire pe "Strada de vară" şi alte lăcaşuri ivite "la ruine"; dar, mai ales, am descoperit cîteva grădini - de la mai vechea "Livadă cu vişini", trecînd prin "Picadilly" şi pînă la recentul "Club la Uritescu'" - crescute în curţi vechi de mahala, printre pomi lăsaţi să-şi răspîndească umbra lor aşezată asupra mesenilor. Pomii! Am realizat că sentimentul de schimbare "în bine" îmi venea mai ales de aici: o urbe în care
locuitorii ei se pot aduna la umbra pomilor dă o impresie de aşezat. Iar Bucureştiul îmi părea brusc mai "aşezat", revenindu-şi parcă, încet, după agitaţiile ultimilor ani. Am mai realizat însă şi altceva. Pe vremea comunismului, nici o ocazie nu era de prisos pentru a organiza o "petrecere",
