Să fim serioşi... Chiar şi întrebarea te face să zîmbeşti. Nu mai e ca pe vremuri, cînd se spiona la buza rotativei din tipografie: oare despre cine scrisese Manolescu în săptămîna aceea? Ca în toate cele, nu mai există prinţipuri, nu mai sînt oameni, nu mai sînt criterii. Dintre multele lucruri care se spun pe seama criticii publicistice trei sînt de discutat: 1. Se spune că adevăraţii critici s-au retras, lăsînd locul unor oameni neformaţi şi mult prea mimetici/asemănători; 2. Se afirmă că aceşti oameni (tineri, deci...) ar trebui să fie cronicari literari (dacă nu chiar critici) din momentul în care încep să publice la revistă; 3. Se susţine că există nişte reguli "de aur" ale cronicii literare, vreo două "de argint" şi una "de bronz". Să le luăm pe rînd. 1. Criticii literari de dinainte de '89 nu doar că nu s-au retras, dar fac o muncă de ocnaş, prost plătită şi urmărită (în eternitate) de ingratitudinea celorlalţi. Faptul că Mircea Iorgulescu şi Dan C. Mihăilescu publică în fiecare săptămînă cîte o cronică literară ar trebui să-i liniştească pe mulţi. E drept, s-a retras din extenuantul rol de cronicar Nicolae Manolescu, dar la România literară căutarea - începută acum vreo 10 ani cu diferite echipe - continuă. Pînă la urmă, unul dintre noii veniţi va căpăta autoritate. Ar fi în firea lucrurilor. 2. E un lucru de bun simţ să ai o formaţie atunci cînd ocupi un post. Cu alte cuvinte, dacă te duci să faci cronică literară la revista X (sau eşti invitat, ceea ce e acelaşi lucru) nu trebuie să poată nimeni să-ţi pună sub semnul întrebării formaţia. Revista (şi nu tu, tînăr absolvent sau încă student) răspunde dacă tu ai impresia că Socrate e doar denumirea unui program de burse şi că Ezra Pound a fost femeie. Revista face cronicarul, nu invers. Mereu au fost şi sînt mulţi cei care ar putea să vorbească, mai bine decît mine, despre asta. Cînd îşi consemna ecour