"Toţi esticii într-o singură oală..."!? Stimate dle Andrei Pleşu Am citit cu bucurie (nu ştiu dacă estică sau vestică) discursul d-voastră de la Salzburg din 25 iulie 2003, publicat în Dilema. E deosebit de interesant şi frumos spus. Începînd cu titlul, totul e şocant şi Dilema merită felicitată pentru publicarea lui. Totuşi, după o a doua lectură, parcă mi se pare prea puţin. Foarte mulţi oameni, printre care mă număram, aveau şi multe alte bucurii profunde, cum ar fi: bucuria de a vedea un spectacol de teatru de mare ţinută artistică, piese foarte bune, jucate de artişti deosebit de talentaţi. Dar acest lucru nu era aşa simplu, pentru că piesele bune erau programate foarte puţin timp. Dar noi organizasem o reţea de obţinere şi distribuire a biletelor care funcţiona perfect. Altminteri, dacă am fi stat la cozile de la casele de bilete de la teatrele bucureştene (care cred că rivalizau cu cele de la măsline, carne, ouă etc.) n-am fi reuşit întotdeauna. În ultimii ani sălile de teatru erau pline, deşi iarna nu era nici pic de căldură, stăteam cu paltoanele pe noi, garderoba fiind inutilă. Acelaşi lucru se întîmpla şi la concerte. Plecam de la teatru seara tîrziu şi deşi de obicei nu mai venea nici un troleibuz, mergeam acasă pe jos fericiţi. Făceam parte din cei, nu puţini, care stăteam la coadă la librării, cînd aflam că apare o carte bună (ele erau rare şi în tiraje mici). Apoi începea schimbul de cărţi între prieteni. Am lucrat 35 de ani la Institutul Cantacuzino ca medic, cercetător ştiinţific. Într-o zi şeful meu, destul de sever de altfel, m-a chemat la prima oră, mi-a dat o carte de beletristică şi mi-a zis: "Fii atentă, azi nu faci nimic, te încui în cămăruţa ta şi pînă la prînz citeşti cartea asta. Dar să nu spui nimănui." În afară de aceste bucurii culturale, intelectualii români, şi nu numai, aveau şi bucurii profesionale. În condiţii atît de vitreg