Vinerea trecută, în toiul nopţii, Cernavodă era în mare fierbere. Principala stradă comercială a oraşului vechi - aflată acum sub structura unui pod inaugurat cu cîţiva ani în urmă - era plină de mese de lemn, dozatoare de bere şi grătare pe care sfîrîiau mititei - spre plăcerea flăcăilor ce umpleau piaţeta din faţa primăriei, la picioarele scenei, cu ochii după domnişoarele ce aşteptau fremătînde sunetele de disco manelizat anunţate periodic de un DJ. Primarul Hânsă se plimbă mîndru de colo-colo, salutat de toată lumea; el e o poveste în sine: unul dintre cei mai stimaţi profesori de matematică din oraş şi un om care a dus cu vechiul regim un război personal. Ca să-l oblige să se mute din casa pe care sistematizarea o viza la modul direct, prin '88 i-au fost tăiate apa şi curentul electric; şi tot n-a plecat, pînă n-a văzut buldozerul în poartă. "Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că o să ajung primar, l-aş fi trimis la balamuc" - spune. În întuneric prins, Canalul pare a nu mai curge. Scăzută la un nivel fără precedent, apa spală apatică malurile joase; în zonă înfloresc balastierele, pentru că, da, se poate face o afacere din nisip. La cît se construieşte în ţară, piaţa este asigurată; nisipul şi pietrişul sînt standardizate şi ele, în funcţie de sita prin care curg - sau rămîn. Auuruuu-raaa-ruuuu - se aude deodată, din boxe, departe, mugetul bucuriei fără preţ; începe discoteca. Pe banner-ele de deasupra pieţei, Gînditorul de la Hamangia - sigla urbei - stă cu capul în palme; într-un sfert de oră, va fi singurul care va sta, protector peste sute de tineri unduindu-se cu mîinile deasupra creştetului. Cam aşa începe uitarea de sine. ...Au trecut, aşadar, 50 de ani, împliniţi în această vară. Atunci, în iulie 1953, Hotărîrea Consiliului de Miniştri nr. 24042 oficializa încheierea lucrărilor la şantierul Canalului Dunăre - Marea Neagră, după patru ani de investi