Totul a început la 4.11 după-amiază, ora New York-ului. După mai puţin de 20 de minute, televiziunile americane erau în emisie cu programe speciale de ştiri. După vreo încă zece au început şi cele din Europa. Încă cinci minute şi românii aflau şi ei, în româneşte, despre evenimentul catastrofal abătut peste greu încercatul public american: s-a stins lumina. La vreo oră şi jumătate după (tragedia m-a prins plecat din oraş) am ajuns şi eu în studio alături de colegii mei, gata să mă mir cu voce tare de ce s-a mai întîmplat peste Ocean. Ocupaţie, se pare, nu foarte obositoare, deoarece în tot timpul acesta n-am putut să scap de un gînd: ei n-au făcut niciodată ediţie specială cînd se întrerupea lumina la noi, noi de ce să facem? Sigur, veţi spune, la ei a fost din accident, la noi din planificare. La ei lumea a ieşit în stradă în secunda cînd s-a tăiat curentul, la noi a fost nevoie de 7 ani de întreruperi (începute prin 1982) pentru ca locatarii blocului naţional să se enerveze şi să-l execute pe administrator. Îl ştiţi, era cunoscut - coincidenţă - şi sub numele de nea' Nicu, exact ca tipul misterios de la televizor care ne invită la cîte un film. Cel de azi e însă mic copil: cînd îţi recomanda ceva tov. Nicu C., era nu numai greu să nu-ţi placă, dar chiar şi ilegal! Dar să lăsăm digresiunile şi să ne întoarcem la curentul nostru cel de altădată. Cu o mărturisire: sînt un nomenclaturist al întreruperilor de curent din anii '80. Nu pentru că aveam lumină, ci pentru că învăţasem să profit de întuneric. Mai ales de cel planificat. Metoda funcţiona cel mai bine în lunile de toamnă şi iarnă (cînd se face întuneric devreme şi părinţii se întorc acasă mai tîrziu). Simplu: invitai o fată pe la tine - să zicem la o cafea - cu 10 minute înainte să se oprească curentul în cartier. Mai departe trebuia doar să fii în stare să mimezi totala supriză în momentul întreruperii ş