După ce am citit şi am recitit Legăturile primejdioase am înţeles că forţa evocatoare a dezordinii amoroase, descrierea subtilităţii jocurilor iubirii (de la dorinţă la plăcere) provine din cunoaşterea profundă a strategiei şi tacticii militare. Unii ştiu că generalul Choderlos de Laclos chiar era un artilerist expert în strategia şi tactica militară. Cititorii cît de cît familiarizaţi cu istoria literară occidentală au observat că începînd cu romanul cavaleresc şi cu cele ale Renaşterii (unele poezii de asemeni), continuînd cu cele din epoca preţioaselor (în Principesa de Clèves, Tandreţea e cartografiată sub forma unei hărţi cu o serie de oraşe de cucerit) şi pînă la textele romantice, încheind cu Woody Allen, literatura (ca şi marile filme) relaţiilor amoroase prezintă corpul şi inima femeii ca pe o fortăreaţă care trebuie cucerită după o luptă grea, aşa cum pe vremuri era cucerită o cetate după un lung asediu. Victoria nu însemna doar înlăturarea mijloacelor de apărare ale femeii, ci şi folosirea procedeelor necesare pentru îndepărtarea celorlalţi pretendenţi şi, în cele din urmă, pentru permanentizarea efectelor. Dacă în culturile europene cucerirea amoroasă se aseamănă cu cuceririle militare, există probabil între iubire şi acţiunea militară un factor comun. Or, dacă de la Clausewitz sau mai degrabă de la Machiavelli am învăţat că războiul şi politica sînt acelaşi lucru, doar mijloacele şi acţiunile sînt altele, trebuie imediat să observăm că dacă iubirea se înrudeşte cu războiul, atunci ea nu este decît o specie, o variaţie a jocurilor politice pe un fond structural comun. Războiul, politica şi dragostea dezvoltă aceleaşi structuri ale împlinirii într-o tactică şi o strategie care cuprinde cîteodată şi schemele lingvistico-semnantice: se vorbeşte despre asalt, cucerire, rezistenţă, apărare, armistiţiu şi, în sfîrşit, de capitulare... În ceea ce-l prive