Unul dintre cei mai atenţi şi competenţi cititori ai Dilemei mi-a trimis un pamflet al lui Swift intitulat "Arta minciunii politice": o revoluţie, cea de la 1688, trădată de politicieni, care încep prin a minţi şi sfîrşesc prin a se îmbogăţi. Pamfletarul e furios, dezamăgirea lui e sumbră, dar speră că în cele din urmă adevărul va ieşi la suprafaţă, puterea scriitorului de a "smulge obrăzarele" va schimba realitatea. Aşa credeau scriitorii la începutul secolului XVIII. La începutul secolului XXI, a început şi s-a terminat războiul din Irak şi minciuna de stat a devenit unul dintre importantele capete de acuzare formulate împotriva învingătorilor. E adevărat, s-au găsit în Irakul eliberat de regimul lui Saddam Hussein gropi comune, mii de cadavre neidentificate, supravieţuitorii camerelor de tortură au poveşti de coşmar. Nu sînt argumente suficiente pentru o intervenţie, trebuie dovedit că Saddam era o ameninţare iminentă şi dovezile nu se găsesc. Într-o ţară democratică, se spune, credibilitatea este temelia contractului între guvernanţi şi guvernaţi. Teoretic. Practic, toată lumea înţelege că politica e imposibilă în afara minciunii,
la fel cum un om care ar spune numai adevărul s-ar îmbolnăvi de singurătate şi ar fi închis urgent la balamuc. Probabil că marii oameni politici sînt cei care ştiu, simt, unde e limita, cînd trebuie spuse adevărurile cu "lacrimi, sudoare şi sînge". În SUA, opinia publică l-a sancţionat pe Nixon pentru că a depăşit această limită, l-a absolvit pe Clinton datorită efectului de identificare cu slăbiciunile omeneşti. Toate aceste scandaluri n-au condamnat atît minciuna, cît insuficienţa artei în practicarea ei. Comunismul s-a vrut o minciună rotundă, fără fisuri. Printre crăpături, s-a strecurat dorul de adevăr, care a dus în cele din urmă la prăbuşirea sistemului. Şi eliberaţi de minciuna totalitară, oamenii au început să se
