Oricine îşi doreşte, într-o vacanţă, pe lîngă vizionarea, intelectualistă, a unor monumente, şi cîteva momente palpitante, mai puţin spirituale. Turistul perseverent poate trăi asemenea senzaţii moderat tari şi atunci cînd vizitează mînăstirile din nordul Moldovei. Chiar în incinta unora dintre mînăstiri: de pildă, la Humor, există un turn vechi de apărare, pe care, dacă vrei să-l vizitezi, trebuie să te urci pe nişte scări foarte înguste, şi foarte îndepărtate. Ba, pe deasupra, şi alunecoase, din piatră fiind, întregindu-ţi senzaţia medievală, de asediat, ascuns de ochii vrăjmaşului. În condiţii de stres fizic, uşurarea de a ajunge sus era reală, şi am simţit-o împărtăşită şi de mama cu fiică adolescentă, şi de doamna cu basma cu un francez care se mai încumetaseră pînă acolo. O altă posibilitate de creştere a adrenalinei era la Salina din Cacica, nu departe de Suceviţa. Acolo, ademenit fiind cu o biserică subterană, te vezi pus în faţa încercării de a coborî, ţi se spune la intrare, 192 de trepte (iarăşi trepte!), pentru a respira aerul binefăcător şi a viziona minunile sărate. Odată intrat, la vederea scărilor întunecoase, care par că nu se mai termină, mai ales dacă eşti uşor claustrofob, simţi o nevoie imperioasă de depărtări albastre şi aer curat. După furia primei senzaţii, constaţi că, de fapt, nu se fac decît 10 minute pînă jos, unde, de altfel, nu e nimic de văzut: un teren de sport inundat şi un altar amenajat, destul de kitsch, în prima sală subterană. Locul ar fi mai potrivit, vorba copilului meu Luca, pentru un tunel al groazei. Tot în zona mînăstirii Suceviţa, cu o zi înainte de sărbătorirea hramului bisericii, venise bîlciul. Existau acolo clasicele umbreluţe, care te ridică şi te învîrt: chiar în dublu exemplar, la intensităţi diferite. Cred că era cu adevărat un risc să te dai în ele,

pentru că, după cum arătau proprietarii, dar şi me