- Istoric - nr. 150 / 2 August, 2003 Reglementand raporturile cu Poarta de pe pozitia invingatorului, Mihai Viteazul a putut trece la cea de-a doua parte a programului sau politic, vizand Unirea, favorizat de faptul ca liderii politici de decizie otomani au inteles utilitatea unui stat romanesc unificat, tampon in calea pretentiilor polone si romano-germane si scut al imperiului lor la Dunare. Din acest moment, Mihai Viteazul s-a orientat spre o alianta secreta cu Poarta, indreptata atat impotriva Poloniei, cat si, mai ales, impotriva aliatului sau de circumstanta, Imperiul romano-german, care devenise, de facto, principala primejdie pentru romani. Reconsiderarea politicii sale explica astfel de ce in anul 1597, an de "acalmie" pe "frontul" antiotoman al Ligii Crestine, s-a produs un adevarat "pelerinaj" al diplomatilor si agentilor secreti spre Bucuresti. Nu numai Habsburgii si papa, dar si polonii s-au straduit "sa iscodeasca gandul si dispozitia domnului". Pentru ca nu mai era un necunoscut, un "capitan" oarecare, caruia puteau sa-i ordone principele Ardealului sau Rudolf al II-lea. Devenise "atat de valoros" incat insusi sultanul, notau observatorii, "se temea" de el "tocmai in palatul sau de la Constantinopol". Prieteni ca Balthasar Walther sau dusmani ca Istvan Syamosközy si, in general, carturarii Europei il prezentau ca fiind un "om cu o inteligenta ascutita", un "barbat de arme" cu "inima neinfricata", "inima de erou", "un militar bun si excelent, ceea ce a dovedit cu mintea si cu fapta sa". In indepartata Londra, regina Elisabeta I (1558-1603), care reusise sa faca pentru insulari ceea ce el insusi urmarea sa realizeze pentru romani, era informata de agentii sai la Istanbul ca "ceea ce regi si principi nu au putut spera sa realizeze, a fost savarsit de un Mihai", victoriile sale antiotomane fiind "un lucru vrednic de toata lauda si de perpetua faima". La a