A fost odată un om căruia i s-au născut doi băieţi. Primul născut era, încă de mic, un caracter integru, cum se spune: foarte cinstit, chiar dacă oleacă prea naiv, crezînd spontan în cuvîntul dat lui de alţii şi ţinîndu-şi cuvîntul atunci cînd şi-l dădea. La adolescenţă, se făcuse un vlăjgan înalt şi puternic. Era cam taciturn, deoarece credea că vorba trebuie folosită cu măsură şi reţinere. Avea totuşi o problemă: era roşcovan şi cam prea păros pe braţe, pentru ca să corespundă idealului de frumuseţe virilă al momentului şi locului; motiv pentru care nu prea avea succes la fete, iar colegii de şcoală îl ironizau, făcîndu-l să sufere. Fiind însă bun la fire şi nerăzbunător, mînia îi trecea repede şi nu reacţiona violent la răutăţile celor din jur, deşi puterea sa ar fi putut reduce la tăcere pe oricine. Reţinerea lui îi încuraja bineînţeles pe ceilalţi care, luînd-o drept slăbiciune, deveneau şi mai răutăcioşi. Poate că de aceea începuse să nu-i mai placă şcoala, cam chiulea şi a sfîrşit prin a nu străluci niciodată la învăţătură sau a fi cultivat, nu fiindcă ar fi fost neapărat nătîng, dar pentru că începuse să urască tot ceea ce avea legătură cu locurile unde nu se simţea în largul lui. În schimb, iubea sporturile în aer liber şi mai ales vînătoarea, cu atît mai mult cu cît, acolo, în munţii şi pe văile pe unde vîna, nu erau prea mulţi care să-şi bată joc de el. Mezinul era cu totul altfel: băiat frumuşel, cu pielea albă, netedă, simpatic, bun de gură, isteţ. Îi plăcea societatea şi avea succes în societate. Fetele oftau după el, colegii îl invidiau, dar, cînd se certa cu vreunul dintre ei, ştia, cu vorba dulce şi cu promisiuni, cum să-l împace. De aceea, a ajuns repede ce se numeşte astăzi un "lider informal", cuvîntul lui făcînd lege printre băieţii din clasă. Învăţa bine, era curios să afle noutăţi şi îi plăceau mai ales limbile străine. Treptat însă, dev