După cum îi sugerează şi denumirea, condiţia definitorie a acestei epoci este instabilitatea. Din această condiţie, rezultă o alcătuire vulnerabilă, pe care ea se sileşte să o ţină sub control prin diverse mijloace. Unul dintre acestea: aspiraţia spre un limbaj cît mai consistent. Consistenţa codului ei lexical este menită să compenseze inconsistenţa structurii sale morfologice. România păşeşte în tranziţie împreună cu celelalte ţări est-europene, de care o leagă numeroase similitudini, dar şi importante diferenţieri. La originea acestora din urmă stau particularităţile drumului ei istoric şi îndeosebi ultima perioadă a dictaturii staliniste sub care a trăit. Dominanta acestui preludiu rezidă în şirul secular al tentativelor de modernizare, încheiate cu tot atîtea eşecuri. Veleităţile modernizatoare ale regimului de la Bucureşti erau inseparabile de dezafectarea relaţiilor sale cu Moscova, o strategie adoptată înaintea ei de alte ţări din zonă: Iugoslavia, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Desprinderea concomitentă de Est şi de Vest a condus pînă la urmă România ceauşistă într-o poziţie de acută izolare pe plan internaţional. Consecinţele acestei izolări şi-au pus amprenta atît asupra agoniei, cît şi asupra prăbuşirii regimului. Originalitatea prăbuşirii, respectiv a debutului tranziţiei, a avut cîteva premise indiscutabile: întîrzierea, apelul la violenţă, incapacitatea de a-şi stabili un obiectiv istoric plauzibil. Revoluţia non-teoretică despre care vorbea

Claus Offe încă din 1990 a generat o tranziţie non-ideologică, susceptibilă să se metamorfozeze într-o utopie. Libertatea tranziţiei de a opta nu poate evita gravitarea spre derută. Ea îşi fixează pînă la urmă ca obiectiv prioritar modernizarea, asumîndu-şi astfel un nou raport de continuitate cu dictatura stalinistă. Tranziţia de pe plaiurile carpato-danubiene nu se rezumă să reitereze obsesia modern