Cine nu-şi aminteşte grotesca scenă în care Elena Ceauşescu, bătînd din palme - cu dosul uneia pe partea deschisă a celeilalte -, încă neînfricoşată, cu capul semeţ de putere, striga "Dovada!", către cei care se făceau a fi justiţiari? Dar nimeni nu vroia dovezi şi nu dorinţa ei de a se disculpa impresiona, cît siguranţa ei naivă. Era o situaţie în care toţi ştiau şi numai cel ce trebuia să ştie nu ştia. Cînd cineva îţi reproşează neadevărul, minciuna, este firesc să ceri, în numele demnităţii personale, dovezi. Adesea, însă, chiar cînd ceri dovezi, se întîmplă să intri într-un joc din care pierzi, pentru că nu orice conţinut poate fi verificat. Testele psihologice încearcă să prevină ca pe un virus distorsiunea din răspunsurile subiecţilor care nu este totdeauna deliberată, conştientă. Minţim fără ne dăm seama, se spune, pentru că toţi avem un indice de dezirabilitate socială şi ne "înflorim" informaţiile despre noi. Fascinant este însă faptul că oamenii mint cu uşurinţă în zona controlabilului, lucru care face ca inteligenţa socială a mincinosului să fie pusă la îndoială. Se întîmplă să poţi aduce dovezi, dar se întîmplă şi să nu poţi demonstra că cel care minte, minte. Expresia "a minţi din ochi", la acest lucru se referă. Nu există, cred, părinte să nu se confrunte cu situaţii în care trebuie să predea, să comenteze minciuna şi adevărul copilului său, măcar atunci cînd este vorba despre relaţia între părinte-copil. Cu aceste ocazii, copilul este avertizat de pericolul ieşirii la iveală a adevărului, care se uită atunci cînd presiunea de a minţi este năvalnică, urgentă şi la îndemînă. Copilul învaţă de mic expresia "a fi prins cu mîţa în sac". Diferenţa între controlabil şi necontrolabil, între dovezi, deci mîţe, şi lipsa dovezilor nu este mereu posibilă şi nici nu te protejează de suspiciune, atunci cînd lucrurile se cos cu aţă albă. Am fost, odată, sub