În sondajele de opinie care se dau publicităţii de cîţiva ani încoace există cel puţin o constantă. Românii se îndepărtează de politică. Cei dispuşi să meargă la vot sînt din ce în ce mai puţini. Din ce în ce mai puţini ştiu cu cine ar vota dacă s-ar duce totuşi la urne. Mi-a rămas prospătă în minte figura, marcată de o oarecare satisfacţie profesională, a sociologului ce a avut privilegiul de a prezenta sondajul de opinie de unde se vedea, pentru prima oară în istoria post-decembristă, că aproape jumătate dintre concetăţenii noştri nu ar intenţiona să meargă la vot, "dacă duminica următoare ar avea loc alegeri". Omul interpreta datele ca pe o confirmare a unei prevestiri mai vechi: simţul civic dispare în faţa problemelor cotidiene; responsabilitatea cetăţeanului a fost doar o himeră, abandonată de românii care nu mai cred în nimic. În plus, situaţia ar putea fi şi rezultatul unui proces firesc de aşezare a societăţii. După mai mult de zece ani, în care au încercat şi în stînga şi în dreapta, mulţi îşi pierd interesul pentru politică după ce au înţeles că nu există miracole. Rămîne astfel doar un segment restrîns interesat de fenomenul politic, de tot ceea ce presupune jocul şi participarea. Însă pînă s-a ajuns aici a fost un drum lung. O scurtă trecere în revistă. A fost mai întîi anunţul Frontului Salvării Naţionale, privind participarea la alegerile din 20 mai 1990. Lovitura a fost năucitoare pentru oricine înţelegea în acele zile formidabila forţă pe care o avea FSN în săptămînile ce au urmat prăbuşirii regimului comunist. Liderii Frontului au dat în mai multe rînduri asigurări că sarcina lor se va limita doar la administrarea afacerilor curente ale ţării, pînă la instalarea unei puteri legitime. Şi-au schimbat peste noapte poziţia şi au cîştigat fără drept de apel în faţa unor partide care nu avuseseră timp nici să-şi construiască infrastructura necesar