Sunt un devorator de publicitate. Cu doua conditii: sa nu fie vorba de cretinatati si ordinarii facute de disperati, lipsiti de orice sclipire, parca bantuiti de spectrul executorului judecatoresc si, mai ales, sa nu ingurgitez reclamele in orice conditii, precum clipurile de la mijlocul unui film ori tiganeala de "bannere" si panouri din buricul orasului. Mai ales ca, in calitate de "devorator" autentic, nu impartasesc resemnarea majoritatii ca publicitatea ar fi un rau necesar. Intai ca nu cred in povestea cu "raul necesar", asa cum nu cred in coruptie pozitiva, crime progresiste sau violuri utilitare. Apoi, publicitatea nici nu poate fi rea, in sine. Rai sunt imbecilii care, inchipuindu-si ca publicitatea-i o arma, ne-o vara in ochi sau la tampla de cate ori vor ceva de la noi. Ca nici focul, care-i bun sa ne incalzeasca haleala, nu devine, subit, negativ cand un descreierat isi incendiaza amanta. De-aia nu ma indoiesc nici o clipa ca reclamele "haiducesti", ca si "afacerile" lautaresti sau de cumetrie, vor fi ingropate, treptat, de senilele adevaratei industrii. Publicitatea, acest straniu melanj de marketing si cultura, pentru care cea mai aleasa prada este diferenta, e in avangarda stiintelor prospective, permanent hamesita dupa spatiu vital, medii nealterate si forme proaspete de comunicare. Tocmai de-aceea, in ton cu specializarea abrupta a canalelor media, mi se pare la mintea mamei Omida sa prevezi ca, in viitorul apropiat, publicitatea va avea parte de medii autonome, asa cum devoratorii de stiri, filme, moda, sport, arte sau stiinta beneficiaza, deja, de o sumedenie de canale dedicate. Mai mult; anul trecut, la finele Festivalului ErotiK, cu ocazia expozitiei de creatie publicitara, lansam ideea unei burse de idei publicitare, speculand pe seama evolutiei artelor: asa cum, odinioara, majoritatea artistilor evoluau intr-un cadru fixat, cu destula rigiditat