Prima si cea de-a doua afirmatie constituie forme de negationism al Holocaustului prin relativizare, ceea ce Michael Shafir a denumit "trivializarea Holocaustului prin comparatie". Iar "trivializarea prin comparatie" disimuleaza adesea o specie de discurs antisemit. Polonezii, cehii, francezii etc. nu au murit "in acelasi fel" cu evreii in timpul celui de-al doilea razboi mondial, chiar daca au fost inchisi in lagare de germani sau torturati. Ei au murit luptand fie pe front, ori au fost executati pentru ca au rezistat, sau pentru ca s-au opus ocupatiei naziste (uneori cu arma in mana, ca in timpul insurectiei poloneze), ori chiar pentru ca au indraznit sa ascunda evrei. Nu au fost gazati in masa in calitate de polonezi, cehi sau francezi, pentru ca ar fi apartinut (fie si printr-un singur bunic din patru) unei "rase" considerate, prin definitie, nedemne de a exista, indiferent de faptele sau meritele indivizilor care o compuneau. Nu a existat in cazul polonezilor, cehilor etc. o "solutie finala", un plan de exterminare sistematica, deliberata, completa, cuprinzand toata populatia desemnata ca atare - barbati, femei, copii, evrei botezati, ortodocsi, ori asimilati.
Pe de-alta parte, comunistii din Romania de dinainte de 23 august 1944 - atatia putini cati erau (1.200) - daca au fost inchisi, au fost tratati ca detinuti politici "normali" intr-un stat de dictatura militara, angajat in razboi impotriva URSS. Prin comparatie cu sutele de mii de detinuti politici de dupa 1948 care au fost inchisi, torturati, batuti, obligati la munca fortata inumana si supusi unui regim de exterminare sistematic, detinutii comunisti au fost supusi unui tratament relativ moderat. In cartea sa, Ceausescu - anii numaratorii inverse, Pavel Campeanu, fost detinut politic la Caransebes impreuna cu Gheorghe Gheorghiu-Dej si N. Ceausescu, arata cum, din inchisoare, grupul de comunist
