Vazuti din aerostat, oamenii sunt niste fiinte care alearga din toate partile in toate directiile, aparent fara noima, interactionand precum bilele pe o masa de biliard si provocandu-si, unii altora, modificari de ruta dramatice: unii nimeresc in gauri in care nu trebuiau sa intre, altii se caznesc sa se foloseasca de cei care-i pot impinge in gaura potrivita. Din momentul in care-ai fost inmatriculat, oficial, om, libertatea de miscare se dovedeste a fi doar o promisiune electorala din perioada in utero. Unii spun ca de-aici vine si basmul biblic despre paradisul pierdut. Intr-o excelenta reclama, despre care-am auzit ca a fost interzisa, nasterea era comparata cu naprasnica evolutie a unui glont aruncat pe teava: viata e o parabola extrem de scurta in care fortele de frecare ne sting, treptat, tot avantul, pana cadem intr-o groapa peste care se trage, repede, lespedea, ca sa nu-i deranjam pe ceilalti, care inca alearga. Sau, ma rog, fug din toate partile in toate directiile, aparent fara noima. Asa ca n-ai de ales, trebuie sa joci. Sa afli iute care-i gaura potrivita, cu cine trebuie sa interactionezi ca sa ajungi cat mai sigur la ea, ferindu-te, in acelasi timp, de interactiunile nepotrivite. Ca sa-si cultive iluzia ca pot controla intr-o mai mare masura legile jocului, oamenii vor sa afle coordonatele altora ori si le fac pe-ale lor cunoscute. Pentru asta a fost inventata cartea de vizita. Am descoperit, de curand, ca stransesem, de-a lungul anilor, o uriasa colectie care-ar fi trebuit actualizata, pentru ca majoritatea erau, deja, piese de muzeu. Tot scormonind si-ncercand sa le ordonez dupa o anumita logica, m-am trezit meditand la tot felul de tampenii si prostii metafizice, lucru care m-a intrigat si mai mult. Cum poate fi varat un destin intr-o bucatica de carton atat de ingusta si stramta? Despre unii nu mai stiam nimic de vreo zece ani, ca si cum cutarescu