Acolo, în vîrful dealului, corespondenţa ajunge greu. Şi omul. Dar asta pisica nu o ştie. Şi nici nu dă semne că ar preocupa-o. Stă pe o canapea, pe terasă, şi se spală languros. Ba chiar provocator. O privesc şi-mi dau seama că ar trebui să o studiez mai atent şi să bag ceva la cap. Cînd îmi acord eu aşa deşănţat răgazul ca să-mi răsfăţ trupul şi să-i ofer tandreţe? Pisica Miţi stă o oră, ruptă de tot şi de toate, şi nu o interesează decît propria blană. Totuşi, şi-a ridicat o sprînceană ca să-şi arate uimirea. Cum am ajuns acolo?

Am mai spus-o şi o repet. Am un mare noroc pe lumea asta: cei cîţiva prieteni ai mei. Cu fiecare am amintiri fabuloase şi ştiu că orice salt aş executa, chiar mortal, există o plasă ţesută de ei, dedesubtul meu, care mă prinde, de la orice înălţime, care mă protejează şi-mi amortizează căderea. Acum două săptămîni, am fost în vizită la unii dintre ei, dincolo de Breaza, pe un deal unde şi-au aşezat o căsuţă. Departe de foşnetul civilizaţiei. Un loc divin şi binecuvîntat, cu linii blînde, cu dealuri armonioase, cu păşuni şi căpiţe ca în vis, cu infinite tonuri de verde care se combină cu nuanţele ciudate ale pămîntului argilos, cu văi care se deschid la picioarele noastre pînă hăt, departe, cu un amestec neobişnuit de foioase, sălcii şi brazi, cu vîrfuri de munte care abia se întrezăresc. Nu-i chiar atît de simplu, însă, să ajungi în acest loc splendid. Şi plin de paradoxuri. Aici şi poşta se supune nu preciziei, ci hazardului. Căsuţa prietenilor mei se află pe o stradă fără nume. Şi nu are nici număr. Dacă trimiţi un răvaş, scrii numele proprietarului, satul, comuna şi judeţul. Cînd ajunge şi, mai ales, dacă, asta este deja problema expeditorului. De fapt, şi stradă este cam impropriu spus. Deşi în registre figurează ca drum judeţean, care presupune o anumită îngrijire, nu zic asfalt neapărat, dar măcar ceva pietruială, accesul