Evanescenţa operei
O analiză sistematică a poeziei lui Nichita Stănescu este greu de întreprins, din cauză că încă nu s-au inventariat textele, extrem de numeroase, tipărite sau scrise de mână, rămase de la poet. Nu există o ediţie critică a întregii lui opere şi, probabil, va mai trece mult timp până va apărea una (ediţiile realizate de Alexandru Condeescu, în 1985, şi Mircea Coloşenco, în 2002, au meritele lor, dar trebuie considerate doar etape în realizarea uneia atotcuprinzătoare). Va trebui să se nască, pentru ducerea la bun sfârşit a întreprinderii, un nou Perpessicius, înzestrat însă cu şi mai multă tenacitate decât primul, întrucât nu va avea la dispoziţie o ladă cu manuscrise, ca aceea lăsată de Mihai Eminescu în păstrare lui Titu Maiorescu, ci va fi nevoit să facă investigaţii în biblioteci, în muzee, în redacţii, ca şi în case particulare. Nichita Stănescu a publicat foarte mult, dar nu a publicat tot ce a scris şi, mai ales, nu a publicat exact ce a scris (chiar dacă ar fi făcut-o, sarcina editorului tot ar fi fost dificilă, întrucât publicaţiile care i-au găzduit textele sunt de o diversitate derutantă, de la România literară sau Luceafărul şi până la Revista noastră a Liceului "Unirea" din Focşani sau calendarul de perete editat de Întreprinderea de Mecanică Fină din Bucureşti).
De multe ori, poetul şi-a dictat versurile, pe măsură ce le improviza, trimişilor unor reviste sau le-a recitat, aşa cum îi veneau în minte, celor din anturajul lui, care nu întotdeauna au reuşit să le noteze sau să le memoreze exact. Numeroase poeme au fost scrise - în cunoscuta grafie nichitiană, rondă şi laxă - pe şerveţele de hârtie, margini de ziar, bilete de teatru, pentru a fi dăruite unor oameni ridicaţi instantaneu la rangul de prieteni (există şi poeme scrise cu creionul dermatograf pe pereţii dormitorului unei frumoase femei).
Unel
