În Cronici, Marcel Proust, subiectiv, scrie că, pe lângă Florile răului, opera uriaşă a lui Victor Hugo... "pare moale, vagă, lipsită de accent." Că, neîncetând să vorbească despre moarte, Hugo a făcut-o cu "detaşarea unui mare mâncăcios, a unui mare petrecăreţ." Că trebuie să fi purtat o moarte apropiată în tine, ca Baudelaire, ca să fi avut acea "luciditate în suferinţa veritabilă, acele accente religioase în poeziile satanice" ca să poţi simţi cu adevărat Moartea, care... Face patul celor săraci şi goi... Et qui refait le lit des gens pauvres et nus, versul unei stări umane maladive de degradare fizică pe care Vigurosul moşneag nu l-ar fi putut scrie niciodată...
În schimb, dacă, în ale morţii, îl depăşeşte pe Victor Hugo, în ale iubirii obişnuite, este întrecut de acel "Vai, Hugo" simbolul Franţei, dând exemple elocvente, nu mai e nevoie să cităm...
Curios, în existenţa cotidiană, însă, contrară celei eroice, teritoriul lui Hugo Proust vede încă un avantaj al lui Baudelaire. De pildă, "vâna" pozitivă, brusc regăsită a poetului satanic descriind una din petrecerile populare pariziene ce ne aminteşte de tablourile maieştrilor picturii franceze din secolul al XIX lea, trebuie să citez în original:
...Ces concerts, riches de
cuivre
Dont les soldats parfois
inondent nos jardins
Et qui par ces soirs d’or ou
l’on se sent revivre
Versent quelque héroÎsme
au coeur de citadin...
Cheia de boltă a articolului o constituie comparaţia celebră a lui Paul Valéry dintre Artist şi Natură. Acesteia, lucrând orbeşte, i-ar trebui mii de secole, dacă nu şi mai mult, ca să modeleze un bust datorită vântului şi valurilor. Pe când un mare artist, scurtând cursul naturii, poate să realizeze acea formă într-o singură viaţă de om. Un artist vaut mille siècles... ( Eupalinos).
Proust, fielos,
