Dacă, aşa cum am văzut, receptarea lui Proust în România şi în Portugalia a ascultat de o tulburătoare simetrie, dacă întreprinderea semnată de Irina Mavrodin se înfăptuieşte acum, sub ochii noştri, şi în portugheză de către Pedro Tamen, paralelismul luso-român nu merge însă mai departe. El se opreşte la accidentele similare ale istoriei literare, care poate nu sînt doar accidente... De ce?

România prezintă, faţă de Portugalia, o latură proustiană inedită. Nu numai pentru că români dintre cei mai celebri i-au fost lui Proust prieteni, ajutîn-du-l în mod direct şi contribuind la crearea faimei lui mondiale ( e vorba de fraţii Anton şi Emanuel Bibescu, precum şi de Marta Bibescu), ci şi pentru că romanul lui Proust a creat aproape instantaneu în proza românească o suită de emuli. Racordarea s-a făcut rapid, arcul electric a luminat cerul. Renumele lui Proust abia îşi începea lungul drum prin Europa, că literatura română se afla deja în posesia unui curent proustian bine configurat. De la Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, la Anton Holban şi Mihail Sebastian, ecoul celebrului roman francez se modula într-o vastă suită de armonii, care nu erau nici pe departe epigonice. Fiecare dintre marii "proustieni" interbelici a rezonat cu cartea tutelară în chip personal.

Dar în Portugalia? Aici lucrurile au stat complet diferit. E drept că cea mai europeană dintre publicaţiile culturale interbelice, revista Presença, ca şi grupul de scriitori din jurul ei, şi-au manifestat o admiraţie idolatră faţă de Proust, dar nu l-au urmat pe calea literaturii. Cu mare efort, am putea identifica ecouri proustiene în romanul lui José Régio De-a v-aţi ascunselea; tuşe de atmosferă amintind de Recherche am găsi, eventual, în opera lui Nemésio; dar nimic cu adevărat elocvent. În mod curios, Proust n-a dat pe teritoriu lusitan nici un proustian recunoscut. Dacă lu