Pîinea amară a străinătăţii

Nu cred c-am citit la vremea lui (în mai 2001) articolul pe care-l scria un tînăr crescut pe Bega şi reîmpămîntenit pe Bahlui, literat şi disperat, pe cale să plece în Statele Unite în calitate de cîştigător (cu soţia) al Loteriei Vizelor. Sînt însă aproape convinsă că, dac-aş fi făcut-o, aş fi pariat de pe-atunci că semnatarul o să se-ntoarcă nu după mult timp din Ţara Făgăduinţei mileniului III în paşnica-i urbe de adopţiune. În el "fierbea o furie", de om muncitor, dar veşnic colaborator, care din cinci servicii abia de scoate un salariu, tînjind la meritocraţie, deplîngînd moartea utopiei şi simţindu-se "alungat" dintr-un loc în care se simte, pînă în viscerele-i scriitoriceşti, acasă; pleca însă îndoit, regretînd deja, cu anticipaţie, biblioteca, elefantul de pluş roz şi poemul lui Emil Brumaru lipit de sertarul din dormitor. Pleca "în Marea Trecere", cum spune el însuşi, uitîndu-se peste umăr, cu socotelile de pe lumea asta (carpato-danubiano...) neîncheiate, iar spiritele care se duc aşa sînt sortite să rătăcească mult la hotar pînă să găsească poarta pentru tărîmul celălalt.

Ei bine, s-a-ntîmplat cum aş fi şi bănuit: Radu Pavel Gheo s-a-ntors la Iaşi, după un an de Seattle, iar scrisorile sale americane, publicate în absenţa-i în periodice autohtone, au devenit, după încă un an, o carte care păstrează tocmai titlul acelui articol de despărţire: Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a. În anul lui în statul Washington, Radu Pavel Gheo a muncit, în cîte două locuri deodată, în fast-food-uri, magazine, librării, pentru, în medie, vreo 7 dolari pe oră, a descoperit funcţia eminamente utilitară a maşinii personale, soarta grea a pietonului pe străzile americane, multitudinea de plăcuţe bilingve (de preferinţă în chineză şi spaniolă), mîncarea organică fără gust şi junk-food-ul care dă dependenţă, o altă for