Prezenţă( mult prea) discretă în peisajul literar de azi, Cornelia Maria Savu este o poetă autentică ale cărei volume, chiar dacă rare Totem în alb ( 1973), Uraniu, foame şi oameni de zăpadă ( 1978), Emblema ( 1980), Aventuri fără anestezie ( 1983), Semne de viaţă ( 1987) , au atras atenţia criticii şi reamintesc de existenţa unui loc din "geografia literară", situat "la poalele dealului runc", în nordul Moldovei. Cu toată relativa sa izolare, afirmată nu fără orgoliu, Cornelia Maria Savu scrie o poezie perfect sincronă aceleia practicate de colegii săi de generaţie, mult mai "prinşi", mai prezenţi cîteodată obositor de prezenţi în dinamica vieţii literare; o poezie a fragmentarismului şi ironiei, a lucidităţii şi jocului găsim în Semne de viaţă, cea mai importantă carte a poetei. Ca în aproape toată lirica generaţiei ’80, Cornelia Maria Savu caută o modalitate de "textuare" a cotidianului, de reorganizare a fragmentelor unei "lumi casante"; de aici, din această semnificaţie existenţială a actului scriptural, "utilitatea" poemului sau, în alţi termeni, tendinţa sa: "încep să scriu/ un poem util nu m-am/ gîndit la ce/ îi scriu titlul «poem util»/ pe coala albă/ de hîrtie/ nimic straniu în jur/ scriu pe masa/ din bucătărie alături/ pe masă peşti congelaţi/ într-o pungă de/ plastic/ solniţa deschizătorul/ de conserve nimic/ straniu în jur creierul/ destins ca o măcelărie/ sub zăpadă/ scriu scriu/ ajung la senzaţia cunoscută/ că trebuie să vorbesc mult/ nimic straniu îmi spun/ scriu «nimic straniu»/ dintr-o dată privesc/ fulgerător în jur/ de parcă aş vrea/ să surprind un fapt/ reprobabil/ ochii peştilor s-au înroşit/ electric sarea face/ broboane de sudoare/ pîlpîie ameţitor/ deschizătorul de conserve/ strig dar nu scriu/ despre voi scriu dar nu/ scriu, despre voi/ rămîn cu privirea/ fixă deasupra mesei bîjbîi/ după telefon/ formez numărul unui prieten/ îmi răspunde un