Să admitem că universitarii literaţi francezi de azi au o părere foarte proastă despre literatura indiferentă la anumite tradiţii estetice naţionale şi cu gust pronunţat pentru prozelitism ( cum este cea semnată de Houellebecq) şi purced în schimb la instituţionalizarea altor două direcţii: autoficţiunea ( unde tradiţia libertină şi nietzscheană, alături de cea romantică a egotismului se îngemănează cu feminismul) şi minimalismul ( unde tradiţia avangardistă este îmblînzită de eleganţă formală, discreţia referinţei anatomice şi ironie). De pildă, între 21 şi 31 iulie a. c. se desfăşoară la centrul cultural internaţional Cerisy-la-Salle colocviul cu titlul Scriitorii minimalişti. Cele 29 de comunicări propuse au în vedere autori exclusiv minuitişti şi sînt onorate de prezenţele lui Patrick Deville şi Jean Echenoz. Opt dintre ele au ca temă opera lui Jean-Philippe Toussaint.

Înainte de a trece la ea, aş vrea să remarc existenţa a cel puţin două romane care justifică apelativul "de apartament" aplicat unei tendinţe a literaturii franceze contemporane: şi Au plafond de Eric Chevillard ( 1997) şi Mon grand appartement de Christian Oster ( 1999, premiul Médicis). Literatura de apartament n-are nimic din retorica oraculară a locuirii heideggeriene sau protestant-burgheză a "familiarismului" din cinematografia americană de propagandă. Apartamentul este locul unde ( aparent) nu se întîmplă nimic, tocmai de aceea plasarea unor personaje izolate în acest pseudo-vid scontează cel puţin două efecte. În primul rînd, surprinderea cititorului prin ralenti-uri transfocatoare care, cu ajutorul supradimensionării perspectivei, se transformă în veritabile istorii. Ca în performanţa lui Flaubert, chit că intenţiile erau acolo altele. Apoi, suscitarea voyeurismului latent al fiecăruia dintre noi. Pentru că, de obicei, într-un apartament nu se întîmplă nimic important, tocmai a