Portret de boier

Locul în care mergem astăzi este descris cel mai bine de Manole Filitti, timp de peste 50 de ani trăitor în casă, în cartea sa Gânduri răzleţe, apărută în 1996: "...grădina mea se defineşte, în mod cu totul neobişnuit, de mărginirea a două biserici. Către răsărit de Schitu Darvari, către asfinţit de Biserica Icoanei. Cînd răsare soarele, primele raze ale dimineţii scapără şi aprind viu turlele Bisericii Icoanei. În schimb, cele din urmă raze ale apusului învăluie cald şi luminează dulce cupola Schitului învecinat. Acest extraordinar spectacol îl privesc din balconaşul care prelungeşte salonul meu. Din el privesc deopotrivă aprinderea sau stingerea micului meu paradis." Casa este impregnată de personalitatea autorului acestor rînduri, soţul gazdei noastre, doamna Georgeta Filitti. Mi-am manifestat dorinţa de a vorbi despre dumnealui puţin.

"Oameni de factura soţului meu îşi pun, e adevărat, pecetea pe locurile unde trăiesc. El a venit aici în 1945, izgonit din propria casă. Era destulă înghesuială şi sărăcie căci îşi găsiseră adăpost şi alte rude năpăstuite. 13 persoane locuiau în 4 camere pline de uşi şi unde intimitatea era exclusă. Să faci să convieţuiască oameni între 10 ani ( băiatul lui) şi 94 de ani ( bunica cumnatului) iată o performanţă de care numai el a fost în stare. Ceea ce cred că a contribuit în primul rînd la armonia domestică a fost grădina rostuită cu migală, săpată, udată, cu brazde bine hotărîte, unde numai Manole avea voie să spună ce flori se pun: trandafiri, hortensii, iasomie, tufănele. Asta ca să nu mai vorbesc de primăvăraticile narcise, brînduşe şi lalele. Pe urmă mai era nucul, cu hamacul de sub el ; în vipia verii toată familia se cuibărea la umbra lui ocrotitoare. Şi mai era ceva. În casa asta nu s-a lenevit niciodată. E adevărat că şi aici Manole dădea tonul. Cînd ne-am căsătorit ( în 1985) era pe