N-am să vă povestesc despre faptul că am făcut o şcoală de film în România, nici despre atmosfera din facultate, despre profesorii sau despre colegii mei. N-am să vă spun despre planurile mele de atunci. N-am să vă vorbesc despre dragostea mea pentru film de acum şi dintotdeauna. N-am să încerc să demonstrez că nu am nici un fel de perspective în acest domeniu şi poate că nu sînt eu cea care merită, poate că sînt alţii, pe care nu-i cunoaşteţi şi poate că nu-i veţi cunoaşte niciodată, care merită infinit mai mult decît mine, dar se lovesc de acelaşi zid în care nu apare nicăieri nici o breşă. De fapt, avînd drept temă starea cinematografiei româneşti, aş fi dorit să ilustrez totul printr-o experienţă personală (oare am ce să ilustrez?), precizînd că informaţiile pe care le voi folosi în acest text nu sînt oficiale şi se bazează mai degrabă pe zvonurile şi bîrfele din cadrul unei echipe de filmare, despre care sînt convinsă că ar conţine şi ceva mai mult decît un sîmbure de adevăr. În anul III de facultate, am lucrat timp de aproape două luni ca asistent de regie la o producţie românească, cu replici în engleză, pentru a se putea vinde mai bine "afară", realizată în mare parte cu bani de la actualul C.N.C. Să nu vă închipuţi că m-au căutat ei pe mine pe holurile facultăţii cu intenţia de a-şi forma o echipă tînără şi inovatoare, sau că am bătut eu, timidă, la uşa casei lor de producţie (o ramură desprinsă din agenţia de turism a consoartei regizorului, devenită între timp şi peste noapte şi producător principal; regizorul, aflat la debut în lung-metraj, a venit probabil cu ideea de "afacere", avînd şi ceva relaţii pe la C.N.C., deci o sursă sigură de bani pentru diverse investiţii), rugîndu-mă să mă ia pe platoul de filmare ca să învăţ cum se face un film "adevărat". Am fost adusă (şi propusă) de către un coleg de facultate care la rîndul lui fusese adus de căt