S-au împlinit trei ani de la moartea Profesorului nostru Cezar Radu. Nu am cutezat niciodată pînă acum să scriu despre el. Poate pentru că mi s-a părut a fi încă prezent printre noi, cei cîţiva cărora ne-a fost maestru în cel mai adevărat înţeles al acestui cuvînt. Noi am avut parte de el; se mira - uşor alintat - că îi acordăm - Costin Popescu, Radu Teacă şi eu - atîta importanţă în formarea noastră. Eu unul îi sînt dator însă punerea pe cale şi, o bună bucată de vreme, sprijinirea discretă a carierei încă fragede. În anul cinci de facultate am făcut cu el cursul de estetică, cel mai bun, alături de cele ale profesorului Alexandru Cişmigiu şi ale regretatei prof. Sanda Voiculescu, de care am avut parte ca student. L-am aşteptat cînd intra la curs: vrei să o ştergi, nu? m-a întrebat (cu umorul adeseori cinic pînă la causticitate pe care i-l cunoşteam cu toţii şi care, proverbial, i-a supravieţuit. Replicile personalizate ale profesorului sînt încă haddith-uri printre cei ce i-au fost colegi sau studenţi). Nu, doream să îi arăt cîte ceva din bietele textuleţe pe care le scrisesem pînă atunci. De atunci, nu m-am mai despărţit de Cezar Radu. La fiecare text dat, primeam înapoi o cantitate comparabilă de comentarii cu pix roşu. Mi-a revăzut, scrupulos, mare parte din cărţile pe care le-am scris pînă la îmbolnăvirea sa. La prima carte, mi-a scris o prefaţă mai degrabă aspră. Nu fi trist, mi-a spus: e dovada că te-am luat în serios! Îmi reproşa prolificitatea, însă - de asemenea - se critica pe sine pentru a nu mai fi terminat o a doua carte. Îi sîntem, de altfel, datori profesorului nostru cu un volum din articolele despre arhitectură. Opiniile sale - rezervate - despre stilul neoromânesc, descrierea mecanismelor "limbii de lemn" a arhitecturii totalitare dar, mai cu seamă, impresionanta sa teorie a producerii kitsch-ului - din Artă şi convenţie (1989), singura ca