"Cît e ceasul?" "Să tot fie... ai grijă, pui, să nu-ţi sară cineva după autobuz..." "Am, puiu... stai liniştită... a, uite, chiar mă aştepta la colţ..." Mircea trage de volan, redresează, zîmbeşte uşor amuzat. "Băi, frate, da' ăştia chiar vor să moară..." "E... Ce să facă şi ei... Non omnis moriar!" Mormăind de pe bancheta din spate (plină de propria-mi erudiţie) replica lui Horatius, incoerentă de somn (pentru că doar un nebun care ar fi dormit vineri noaptea şi ar fi buchisit articolul sîmbătă la Vamă, ar mai fi avut o oarecare coerenţă), trăgeam, cu ochii semideschişi, la semnele de pe drum. Spre ieşirea din Bucureşti, fete bronzate, agitînd orizontal şi pasiv, ca pe nişte batiste, facturile în alb. "Ce-ar zice un străin?" "Ar fi impresionat, nevoie mare, îi fac fetele cu batistele la ieşirea din oraş..." Complexul Europa, înghesuială. "Aş vrea să merg şi eu o dată, să văd cum e..." "Hm, nu te-aş sfătui... A făcut Matei un articol despre Complex... Chiar nu te-aş sfătui..." "Nici eu nu te-aş sfătui... chiar dacă n-am citit articolul lui Matei..." Mircea a apucat să mai schiţeze doar un surîs, încîntat. O groapă hurducăie întreaga maşină. Înjurătură colectivă. Tăcere. Nothing's true and nothing's right, so let me be alone tonight, cause you can't change the way I am, are you strong enough to be my man? Eu nu o înţeleg pe fata asta... adică o înţeleg, pînă la un punct... fain: îi zice tipului că trebuie musai să fie strong ca să se ridice la nivelul ei de amazoancă... dar ca puterea lui să fie abilitatea de a-i trînti minciuni sfruntate... în fine, alţi oameni, alte semne. De data asta, agitaţia se produce vertical, cu mîna goală, pălmuind aerul, ca şi cum ar fi lovit o minge pe caldarîm, rugător, dar temerar. Am făcut şi noi cu mîna... Rîsete, tăcere. Într-adevăr, am spus, consolidînd indignarea prietenei mele, lanurile adiacente Capitalei, pline de gunoaie