Civilizaţia nu înseamnă numai Internet, telecomanda la televizor, baia cu jacuzzi, Mercedes sau Volkswagen Passat la scară. Nu e numai atît. Civilizaţia e o realitate trăită de cele mai multe ori într-o banalitate care ar trebuie înţeleasă fără false pudori. Bunăoară, dacă igiena naţională ar fi mai consistentă, sălile noastre de aşteptare de prin gări ar avea aerul respirabil. De ce duhnesc aceste spaţii publice e o întrebare simplă cu un răspuns complicat. Mă uit adesea la casele cele cu faţade surpate de ploi din Timişoara. Prin centru mai ales. Palatele de odinioară pe care nu le putem întreţine. Avem trecutul şi ne mulţumim să-l alungăm în solemnităţi comemorative, în defilări, în fanfare, în calcule electorale. Numai că istoria este şi altfel. Dincolo de gravităţi retorice, de originea poporului, de continuitatea lui, de voievozi, de lupte şi isprăvi prin letopiseţe, ea, istoria, este şi cutare faţadă a unei clădiri atacate de mucegaiuri, de ciuperci, de igrasii. Iacătă, bunăoară Piaţa Unirii din Timişoara, una dintre cele mai frumoase pieţe din sud-estul european, cu grupul statuar - baroc vienez - care comemorează flagelul ciumei de la mijlocul veacului al XVIII-lea, în mijloc. Alături Domul asemenea, apoi o serie de minunate palate, o desfăşurare de istorii prin faţade, culori, ancadramente, basoreliefuri, balcoane, ritmuri, ciorchini, satiri, doi lei uriaşi pe frontonul unui palat din apropiere pe care cu greu îi mai poţi identifica. Porumbei, miros de găinaţ, de pîine acrită, fîntînă cu apă ţîşnitoare asemenea atîtor locuri din Europa arealului germanic dar şi de prin Italia, numai că la noi e altfel. Alteritatea e asigurată de ruină, de neputinţa noastră de a respecta trecutul, de a administra moştenirea istoriei altfel decît cu fanfare şi defilări la date fixe. Privesc, cum zic, splendoarea unor clădiri refăcute şi tristeţea posacă a altora care p