Din Elveţia pînă în România se schimbă 3 şoferi. Unul conduce, doi stau pe locurile din faţă ale autocarului înalt şi vorbesc. Micul Heinz Schmutz, în vîrstă de 8 ani, stă lîngă mama lui, pe locul de la coridor. De-a lungul drumului, micul Heinz a luat mai multe gustări, mama l-a şters de cîteva ori la nas şi la gură, a cîntat ceva, a desenat pe o planşă, care se şterge singură, două siameze de care s-a plictisit repede, după care plictiseala a început să se ţină după el şi, în spaţiul acesta strîmt, n-a trebuit să facă mare efort ca să îl prindă. Heinz Schmutz este pe cît de plictisit pe cît poate fi un copil la un drum de 36 de ore. A început să se plimbe pe culoar şi a ajuns la şoferi. Mirat: "Unde este alt şofer?" (ca precizare absolut necesară, Heinz nu vorbeşte bine româneşte şi de-a lungul discuţiei va fi nevoie ca să alerge de mai multe ori la mama lui s-o întrebe cum se spun anumite cuvinte în româneşte. Cuvinte precum celălalt, de exemplu.) Şoferul: "S-a dus să alerge pe lîngă autocar. Cînd se termină tura lui de alergat după autocar, urmează tura mea." Micul Heinz cască nişte ochi mari şi miraţi ca nişte ochelari rotunzi din anii '70 şi încearcă să se uite pe geam. "Dar nu e cum, pentru că noi mergem foarte repede." "Păi da, dar are o pereche de role şi cînd oboseşte prea rău se ţine de autocar. Uite, ca ale mele", spune şi scoate o pereche de role nou-nouţe dintr-o cutie. Heinz face un "ah", de parcă s-ar fi înţepat la mînuţă şi, rămas cu gura căscată, uită să respire. Uimirea lui va fi şi mai mare cînd, la un moment dat, în timpul unei escale, şoferul va coborî şi va apărea din senin, aproape la o secundă în spatele autocarului, printr-o uşă de care cel mic nu are ştire, dar asta se va întîmpla 400 de kilometri mai încolo, iar noi nu am ajuns încă atît de departe. Deocamdată cel mic a început din nou să respire şi mai mult de atît să se replieze.