Mă gîndesc de multă vreme că starea filmului românesc nu are cum să fie alta decît cea a fotbalului, economiei sau a învăţămîntului. Adică pendulează între sublim şi catastrofal. Avem şi noi blaturi de care ştie toată lumea, dar nimeni nu vrea să le dovedească, avem o Divizie A de filme româneşti, unde ultimele premiere seamănă cu meciurile "strategice", adică sînt pline de non-combat şi te îndeamnă spre fluierare şi huiduieli. Şi, la fel ca în fotbal, mai e un lucru important: a face film înseamnă a obţine şi a gestiona sume astronomice cu multe zerouri pentru că producţia de film înghite oriunde în lume mulţi bani. Există deopotrivă regizori consacraţi, dar şi producători "de carton" (cu o experienţă cinematografică redusă sau inexistentă) care "s-au învîrtit" şi primesc constant de la stat (prin CNC) bani mulţi, fără să dea socoteală nimănui. Nici celor aproape o mie de spectatori (atenţie, mai puţini decît cei care au văzut în seara de premieră Matrix-ul la Cluj, spre exemplu) care vin să le vadă filmele, nici contribuabilului care poate şi-ar dori acei bani cheltuiţi pe achiziţia de medicamente în locul satisfacerii unor ambiţii care nici artistice nu mai sînt, din păcate. Sînt cineaşti care s-au "prins" că aceşti bani ai filmului românesc pot ţine loc de pensie sau pot fi o trambulină perfectă pentru afaceri înfloritoare. Din cînd în cînd se mai întîmplă însă şi "evenimente": filmele româneşti primesc premii în festivaluri, cineaştii fac proteste publice în presă, se mai agită astfel apele şi tindem să credem că trăim în normalitate, că industria de film chiar există, e un organism viu şi se agită pentru a-şi dovedi importanţa. De fapt, de cîţiva ani trăiesc senzaţia că sînt un personaj care interpretează un rol în povestea "Hainelor Împăratului". Şi anume rolul unuia care a înţeles că Împăratul e gol şi încearcă să vadă ce e de făcut: fie să lase totul