Ştiaţi că Mel Gibson este "un Michelangelo al generaţiei sale?". Aşa grăit-a reverendul Ted Haggard, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Evangheliştilor, referindu-se la Patimile , saga de 25 de milioane de dolari produsă de S&M despre moartea lui Hristos şi finanţată de Mel însuşi. În afara bunului părinte, Gibson şi-a prezentat filmul în faţa unor profunzi gînditori creştini precum Matt Drudge, Cal Thomas, Peggy Noonan şi staff-ul Conferinţei Republicane din Senat şi al Biroului Casei Albe pentru iniţiative comunitare sau întemeiate pe credinţe. Se pare că toţi au căzut în admiraţie pentru veridicitatea plină de credinţă a unor detalii precum scena pătimirii, în care Iisus, înainte de a fi răstignit, este bătut cu un cnut, pînă devine o masă de carne însîngerată. Este ca şi cum Mel ar fi fost acolo, la vremea aceea, ceea ce s-ar prea putea să fie adevărat, dat fiind că el aparţine unui cult catolic retro din Los Angeles, care ţine slujbele în latină şi nu recunoaşte nici un Papă de după 1965. Mel a refuzat cu încăpăţînare să ofere o avanpremieră grupurilor evreieşti îngrijorate, ca de altfel mulţi creştini care vor să construiască punţi între credinţe, de posibila reînviere a urii antisemite datorită prostiei care spune că "evreii l-au ucis pe Hristos". Cît de corect este filmul se poate judeca după limbile folosite, latina şi aramaica. De fapt, romanii din vremea aceea vorbeau greceşte cu supuşii lor. Chiar dacă laşi deoparte ce făcătură de publicitate este filmul acesta,

momentul în care are loc lansarea e cum nu se poate mai prost. Cînd fundamentaliştii se aruncă în aer pe străzi, nu e un moment bun să ridici în slăvi martiriul sîngeros. În Orientul Mijlociu se poartă negocieri delicate, cu puţini lăstari de speranţă. Se construiesc punţi fragile între creştini şi evrei, pe de o parte, şi între catolici şi ortodocşi, pe de altă parte. Mulţi sînt acei