Vă mai amintiţi, poate, imagini ale revoluţiei române din decembrie 1989, aşa cum au apărut ele pe ecranele de televiziune din toată lumea. Fusese, s-a spus, prima revoluţie "în direct": un dictator fugea cu elicopterul de pe clădirea guvernului, străzile erau pline de tancuri, de soldaţi descumpăniţi şi de civili exaltaţi. Se trăgea din toate părţile. Euforia nu se putea încă deosebi de teroare, speranţa se asocia cu doliul. Ulterior, analişti de toate felurile, din România şi din afara ei, au căutat şi au găsit argumente pentru a relativiza dimensiunea revoluţionară a acelor zile. S-au numărat morţii şi s-a stabilit că n-au fost destui, s-au identificat complicate scenarii conspiraţioniste, s-a vorbit de o lovitură de stat comunistă, de o subtilă manevră sovietică, sau americană, sau sovieto-americană, sau, cum altfel, iudeo-masonică. România părea să fi reuşit o înşelătorie de proporţii: organizase ceva care semăna a revoluţie, dar care, în realitate, lăsa neatinse structurile dictaturii. Era, aşadar, marele eşec, excepţia, oaia neagră a estului european. Între timp, suspiciunile s-au mai potolit, oaia a devenit comestibilă, a fost invitată să adere la NATO şi i s-a promis marea păşune europeană. "Evenimentele" din decembrie '89 au fost reinvestite cu titlul de "revoluţie". Dar eu nu despre aceste grandioase evoluţii istorice vreau să vă vorbesc. Amintirile mele despre revoluţia de la Bucureşti sînt mai modeste: ţin de faptul divers, de spaime concrete, de detalii mai mult sau mai puţin semnificative. De pildă, primul strigăt de victorie pe care l-am auzit, prima bucurie articulată, atestînd schimbarea radicală a vremurilor, a venit din partea unei vecine cumsecade, fără nici un fel de apetenţe revoluţionare. Ea a intrat impetuos în curte, trecînd, eroic, printre gloanţe şi a proclamat, în beneficiul întregului cartier: "La magazinul din colţ se găsesc măs