Exista inca, la nivelul publicului larg, prejudecata potrivit careia poezie (literatura) mare inseamna teme inalte si ton solemn, o gravitate fara unda de umor, urmarirea Ideii (cu majuscula) si Exista inca, la nivelul publicului larg, prejudecata potrivit careia poezie (literatura) mare inseamna teme inalte si ton solemn, o gravitate fara unda de umor, urmarirea Ideii (cu majuscula) si ignorarea suverana a tuturor "maruntisurilor" existentei. De fapt, valoarea unei poezii nu sta nici in tematica, nici in tonalitatea ei; iar marii nostri poeti (un Eminescu, un Arghezi, un Nichita Stanescu) au o claviatura lirica foarte intinsa. Pana si un creator ca Ion Barbu, fascinat de "jocul secund", mai pur, al ideilor in poezie, a scris versuri memorabile cu un melc sau o ciuperca, un brav caine Fox ori o concurenta felina a acestuia. Emil Brumaru impinge la extrem granitele liricii, "democratizand" societatea din versurile sale si acordand dreptul la existenta si relevanta poetica celor mai umile fapturi si obiecte. O antologie aparuta recent, Poeme alese. 1959-1998 (cu o postfata de Alexandru Musina, Ed. Aula, Brasov) confirma inca o data, daca mai era nevoie, ca toleranta lui artistica e totala - si transformata chiar intr-o legislatie. in versurile lui Brumaru, motanii galesi, melcii moi si fluturii mari, cismelele de pe ulita si orologiile vechi batand in linistea casei, portocalele si piersicile, leusteanul si mararul, solnitele si piperul, toate acestea si multe, multe altele se intalnesc si se asociaza in chipul cel mai firesc. intr-o lirica de o sfasietoare, moldoveneasca nostalgie, ca in aceasta splendida Elegie: "Covoarele-si tulbura-n vagi dupa-amieze/ Gradinile calde cu plante obeze/ Si vechi animale cu suflet de lana/ Vor iar langa scaune-n veci sa ramana./ Oh, canile-si dau una alteia gura,/ Pe mese sunt fructe ce-si sfarma armura/ Si-i poate si-un cantec uitat d