- Cultural - nr. 155 / 9 August, 2003 DARIE DUCAN Pacat Pacatul de-a privi e-un mit Ce-si cauta tristeti acerbe. E plansul nostru ostenit, Sunt vietile un fel de verbe? E clipa timp necrutator Sau stelele ce tot rasar Ucid un glas inaltator In timpul nostru solitar? Pacatul ruptelor vecii Din negrul lor cuibar de cuci Desprind oteluri cenusii La neclintitele rascruci. Pacat de palida faptura Orgiilor faclii de dor Nevatamata ei armura Luceste-n arderile lor. Pacat ca-i intuneric si lumina Pacat ca cerul iar si-a desfacut Cu crengile de radacina Coroana sfanta i-a tesut. Efervescenta stinsa de polei Topitul chip mai vrea sa-nvie Pacat, se stinge pe alei Sub crivatul de luna cenusie. E lumea asta pacatoasa, Ne cade dorul in genunchi Si candela cea luminoasa Doboara negura din trunchi. Luceferii, cu sticle arzatoare Ce coc in arsite talentul, Arunca voci risipitoare In largul stelelor curentul. In stinsele rabdari eterne Pacatul nu ni se prezinta In lacrimile lui materne Si sufletul ne e o tinta. Pacat de timpul ce se pierde In clipa lui de zi cu zi, Pacat de frunza vesnic verde In toamna orelor tarzii. Toate raurile au izvoare Cu mainile intoarse pe un plug Prin brazdele de luna sarutate Prin lantul spintecat al unui jug Pornesc in neagra lor singuratate. De-ar fi in soare doar o raza, O clipa dintr-o ora de ar fi, O litera sa-si planga doru-n fraza, Atunci si viata s-ar respovedi. Cine-l plange pe taran daca ne moare, Cui ii va tine doina de urat, Cine va trai-n hotare Sub cerul vesnic mohorat? O viata omul tot asteapta Romanului sa-i vie randul Si vorba sa devina fapta Prin arsita ce-a fost cuvantul. Cand moare un taran, e lucru prea firesc Pentru acei a caror rauri n-au izvoare. Cand moare om inalt, toti isi doresc Sa stinga viata ca pe-o lumanare