In 2003, Moldova continua sa-si caute locul ei in lume, osciland, pe de o parte, intre Rusia si Comunitatea statelor Independente (CSI) - prin efectul conjugat al atavismelor sau al nostalgiilor sovietice si al realitatilor economice - si, pe de alta parte, structurile euro-atlantice, a caror implicare in regiune ramane ezitanta. Pentru toate aceste motive, tarele societatilor post-comuniste sunt poate aici mai accentuate decat in alte parti: pauperizare si coruptie, economie cenusie si traficuri de tot felul, reforme incomplete sau deturnate, privatizari dirijate si omniprezenta retelelor mafiote, carenta institutiilor si instabilitatea politica. Saracia si somajul endemic au determinat mai bine de 600.000 de persoane - adica aproape o treime din populatia activa, printre care numerosi tineri - sa se expatrieze, in cautarea unei munci (nu totdeauna avuabila)(3). Increderea in clasa politica provenita din miscarea nationala si reformista din anii 1989-1990 - comunisti reformatori, fosti activisti de Partid deveniti "democrati", intelectuali nationalisti sau idealisti improvizati in politicieni - s-a erodat intruna pana la divortul consumat la alegerile legislative anticipate din februarie 2001. Cu ocazia acestei consultari electorale, Partidul Comunistilor din Republica Moldova (PCRM), creat in 1994 (numele de "Partid Comunist" fiind, din 1991, interzis prin lege), a obtinut 50,1% din voturi si 71 de locuri - din 101 - in Parlament(4). Moldova devenea astfel prima tara din fostul imperiu sovietic in care un partid care se declara in mod deschis comunist ajungea la putere prin alegeri democratice. La 4 aprilie 2001, noul Parlament il alegea pe Vladimir Voronin, presedintele PCRM-ului, in functia de presedinte al tarii, iar la 22 aprilie PCRM il realegea in fruntea sa (Curtea Constitutionala considerand ca cele doua functii sunt compatibile).

In ciuda acest