Mihai ZAMFIR
Fetita
Editura Polirom, Colectia „Fiction Ltd“, Iasi, 2003, 280 p., f.p.
A scrie un roman de iubire, chiar si unul cu aer livresc, este – la capatul atitor secole de literatura – un gest temerar. Un gest pe care cunoscutul universitar Mihai Zamfir nu si-l refuza: recentul sau roman, Fetita (al patrulea, dupa Poveste de iarna, 1987, Acasa, 1992 si Educatie tirzie, 1998-1999), exploreaza teritoriul erosului interzis si al incompatibilitatilor fatale. Tema noului sau roman coincide cu aceea a capodoperei lui Nabokov, Lolita.
Pentru oricine citeste Fetita este limpede, insa, ca o comparatie propriu-zisa intre cele doua texte nu ar avea foarte multe elemente de inventariat. De altfel, aproape nimic nu te-ar orienta catre o atare comparatie, daca autorul nu te-ar trage destul de insistent si de ostentativ de mineca spre a-ti spune clar ca povestea sa trebuie citita prin filtrul celei a lui Nabokov. Altminteri, te-ai gindi mai degraba ca Fetita reia, in felul sau, povestea Adelei lui Ibraileanu, cu farmecul sau retro, cu atmosfera de autoiluzionare platonizanta, cu inexplicabilul unor afinitati, cu dilemele si cu pertractarile unui eros care traieste din propria-i fictiune. Fetita are gratia desueta a romanelor de secol XIX si indecizia stingace a naratiunii care se afla undeva la jumatatea drumului intre impersonalitatea pudica a prozei traditionale si analitismul dezinvolt al unei subiectivitati asumate de discursul romanesc.
Romanul lui Mihai Zamfir apartine unei virste literare de dinaintea Lolitei. Fara tentatia plonjonului in abisal, fara senzorialitatea si fluiditatea unui discurs cu aluviuni din Proust, din Joyce, din Faulkner sau din Virginia Woolf (cum este discursul Lolitei), Fetita ramine, de la un capat la altul, intr-o zona a exterioritatii, a obiectivitatii si a claritatii realismului clasic, a d
