Dacă m-ar întreba cineva cu ce seamănă România politică a momentului, ce aş răspunde? Aş răspunde probabil că seamănă cu un ins care nu merge normal, ci merge sărind într-un picior, şi anume în piciorul stâng.

De aici, o avalanşă de consecinţe, previzibil, negative... dar cine e de vină că partea dreaptă nu funcţionează? Stânga, s-ar zice. (Ceea ce – până la un punct! – e în firea lucrurilor, face parte din regula jocului.) Da, stânga. Dar, mai ales, dreapta însăşi poartă responsabilitatea propriei sale anemii (o anemie accentuată, până spre starea de „Transparenţă”, de inexistenţă). Să ne amintim simpatia, încrederea, entuziasmul pe care majoritatea românilor le investea în guvernarea Convenţiei Democratice din 1996. Şi apoi, uriaşa dezamăgire pe care aceeaşi Convenţie a provocat-o, prin diletantism, prin contra-performanţă. Iar dezamăgirea a distrus speranţa, ideea de alternativă, ideea că se poate construi ceva solid, că e posibilă o transformare în bine. Aşa s-a ajuns să trăim în ţara unde cei mai mulţi sunt aţipiţi, îngropaţi fără scăpare în grijile lor mărunte şi doar câţiva, o mână de „aleşi”, o mână de sechelarii, zburdă, dar ce spun eu zburdă, zboară cu aripi de şoim, umplu ţinutul de incredibile „palate agramate”, ţinutul acesta de veselă/tristă poveste suprarealistă. Ţinutul acesta unde nu se prea mai întâmplă nimic. Sau nu se prea mai întâmplă nimic la vedere. La vedere, doar butaforie: evenimente naţionale se fac din câţiva bieţi palmieri extravaganţi care se ofilesc sau nu, evenimente naţionale se fac din plecarea în masă la cules de căpşuni, evenimente naţionale se fac din deschiderea unui parc/bâlci acvatic pe un litoral kitsch, scump şi îmbătrânit. Autostrăzi sau cartiere de locuinţe nu se inaugurează decât, repetat, la timpul viitor, decât pe planşe: ne sunt arătate ca la copiii tâmpiţi cu beţişorul pe planşe frumos colorate şi unii dint