Fie în prezenţa spiritului critic, fie în absenţa acestuia, circumscriind cultura şi civilizaţia românească, ajungem inevitabil, în virtutea unei tradiţii perimate, dar încă atît de persistente, să-l contrapunem pe Eminescu lui Caragiale şi invers”, scrie Ion Vartic în volumul Clanul Caragiale. Încă din vremea sa Caragiale a fost perceput de unii, în opoziţie cu Eminescu, drept versantul de superficialitate, neseriozitate, conjunctural, ludic, pitoresc balcanic, băşcălie şi grosolănie duse uneori pînă în preajma trivialităţii, al literaturii române. Pentru generaţii întregi de români puri şi duri, Caragiale a fost alogenul, berarul cu veleităţi de scriitor al cărui spirit histrionic putea trece drept talent şi al cărui haz grobian ţinea loc de cultură. Spiritul liber şi zeflemeaua lui Caragiale au deranjat în egală măsură extremismele de dreapta şi de stînga (de care zbuciumata istorie a secolului XX românesc nu a dus lipsă) şi au produs fobii printre cei care, fără să glumească, îşi imaginau că România ar putea avea un destin cultural ca al Franţei. Caragiale a fost însă productiv cultural chiar şi prin animozităţile pe care le-a declanşat. Dovada, un filozof precum Constantin Noica a ajuns, la un moment dat, să recunoască (în Jurnalul de la Păltiniş) că atunci „cînd m-am aplecat asupra românescului am făcut-o, cred, exasperat de zeflemeaua lui Caragiale”.

Percepţia lui Caragiale în cultura română nu s-a schimbat fundamental nici după „Anul Caragiale”, în pofida numeroaselor manifestări publice, a articolelor şi cărţilor publicate cu prilejul marcării a 150 de ani de la naşterea clasicului. I.L Caragiale a rămas clasicul român cel mai citat şi mai cunoscut la nivelul societăţii româneşti (fiecare dintre noi are în minte chipurile lui Birlic, Giugaru, Beligan, Marcel Anghelescu, Victor Rebengiuc, Octavian Cotescu şi replicile celebre din dramatizările şi