Curcubeie, cartea autobiografică semnată de Matila Ghyka, este rodul unor momente de fecundă singurătate, căutare vreme de doisprezece ani (1940-1952), un tête-à-tête cu sine, în fond, un dialog dintre eul său temporal şi eul permanent. ~ncă de pe primele pagini se simte o sensibilitate din zona celei mai vii memorii culturale, vorbind totuşi despre realităţile cele mai recente, un soi de aristocraţie tip secolul al XIX-lea, prelungindu-se agonic în sânul unei lumi profund schimbate la faţă.

Eminenţă cenuşie a Franţei intelectuale, cum îl numeşte în prefaţă Patrick Leigh Fermor, prinţul Ghika conservă în dialogul purtat cu propria-i biografie tiparele fiecărei vârste. Paginile care descriu anii de pregătire de la Saint-Quen şi de la Şcoala Navală a iezuiţilor din Jersey, călătoriile dintre cele mai exotice la bordul Iphigeniei şi apoi, mai târziu, de unul singur, în jurul lumii, sunt desprinse dintr-un posibil roman de aventuri şi demne de a întreţine deliciul lecturii oricărui adolescent. Cartea nu atrage neapărat prin reuşite literare deosebite, prin virtuozităţi ale stilului, cu toate că, unele pasaje sau citate folosite dintr-un roman în bună parte autobiografic, Pluie d’Etoiles, demonstrează că autorul ar fi putut s-o facă. Ceea ce atrage cu adevărat în Curcubeie este personalitatea cu totul aparte a prinţului Ghika. Ispitit de imaginea „omului complet” al Renaşterii, gen Pico della Mirandola, cu un temperament visător sau aventurier sub o cultură ştiinţifică riguroasă, autorul Numărului de aur, este un adevărat tărâm al reconcilierii tuturor antitezelor sub presiunea nevoii de a găsi formula unică de ordonare a formelor, ritmurilor, proporţiilor, reacţiilor reciproce dintre „ortodoxie cu catolicism, matematică şi poezie, geometrie şi electronică, fizică şi estetică, ceremonii şi viaţă boemă, reacţii ereditare şi liberalism dobândit, gândire întemeia