Suceveanul Ion Beldeanu e unul din poeţii noştri ce ne introduc în zona provinciei. Adică în zona unei sensibilităţi aparte, de relativă izolare, de relativă „inferioritate”, stigmate revendicative ce nutresc o perpetuă nostalgie cu peisajele, simbolurile, tonalităţile intrinseci, desigur variabile de la autor la autor. Dar atît Fundoianu, Bacovia, Demostene Botez, cît şi Petre Stoica, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea au ca lejer numitor comun figurarea unei lumi opuse centrului, mistuite de complexul unei opoziţii mai mult ori mai puţin sublimate. Atît provincia cît şi centrul îşi devansează însemnele concrete, geografice, istorice, urbanistice etc., devenind repere ale unei tensiuni morale, ale unei polarizări proprii vieţii lăuntrice, uneori exprimate cu vehemenţă, alteori estompate, eterate. Raportul dintre sat şi oraş al sămănătoriştilor alcătuieşte varianta elementară a acestei antiteze real-simbolice. Înglobînd satul, provincia e, în creaţia modernă, o „reprezentantă” mai amplă, mai consistentă a antitezei în cauză. De remarcat la Ion Beldeanu dilatarea imaginii provinciale, astfel încît aceasta să depăşească arhaica, dezarmata privelişte rurală în favoarea unei „onorabilităţi” burgheze, (aproape) tihnite: „Surprizele şi-au ofilit culorile; aceleaşi/ orgoliu patrulează străzile Provinciei/ şi desenul de dimineaţă al micilor existenţe/ se suprapune perfect peste cel de seară// Hei, nu mai e nimeni pe-aici să deschidă uşile/ să tragă fermoarele gangurilor perverse/ ori să scuipe împotriva vîntului?/ Pălărierul dormitează în faţa prăvăliei/ cu capul afundat între foile ziarului/ din care se furişează cei doi evadaţi/ căutaţi de Poliţie/ Totul se află la locul său” (Acelaşi orologiu). Vechiul impact începe să somnoleze. Un vag orgoliu citadin (adiere a centrului) străbate versurile care mizează pe-o anume nivelare a mediilor, pe uniformizarea percepţiilor,