Jocul de-a filosofia

Prestigitaţia cu diferite cuvinte - cele mai multe uzuale, ca a fi, eu, tu, iarbă, cal - are elevaţia şi, din când în când, străluminarea filosofică a “jocului cu mărgele de sticlă”, imaginat de Hermann Hesse:

“Iată, m-am trezit zbătându-mă./ Se zbătea în mine «tu»/ «tu», pleoapă, te zbăteai,/ tu, mână,/ tu, piciorule, te zbăteai/ şi deşi stam întins, alergam/ de jur împrejurul numelui meu.// Numai numelui meu nu-i spun «tu»;/ în rest însuşi sufletul meu/ este «tu»,/ tu, suflete.” (Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de «tu»).

Jocul de-a filosofia a provocat, atunci când a fost luat - din lipsă de imaginaţie - în serios, exclamaţii admirative dintre cele mai caraghioase în rândul criticilor. Mulţi dintre ei au trecut la “descifrarea” şi “glosarea” presupuselor mesaje esoterice ale poetului. Nu întâmplător, o atenţie deosebită a fost acordată ciclului de poeme 11 elegii, 1966, care, prin enunţurile sale sentenţioase, satisface în cea mai mare măsură gustul pentru esoterism:

“El începe cu sine şi sfârşeşte/ cu sine./ Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l/ urmează nici o coadă de cometă.// Din el nu străbate-n afară/ nimic, de aceea nu are chip/ şi nici formă. Ar semăna întrucâtva/ cu sfera,/ care are cel mai mult trup/ învelit cu cea mai strânsă piele/ cu putinţă. Dar el nu are nici măcar/ atâta piele cât sfera.// El este înlăuntrul - desăvârşit,/ şi,/ deşi fără margini, e profund/ limitat.// Dar de văzut nu se vede.// Nu-l urmează istoria/ propriilor lui mişcări, aşa/ cum semnul potcoavei urmează/ cu credinţă/ caii...” (Elegia întâia).

În fragmentul citat este de efect, în special, definirea prin negaţie, ca în textele cabalistice. Poetul îşi declamă cu o voce reverberantă enunţurile apodictice, imitând şarjat stilul textelor sacre. Se desfăşoară, de fapt, în faţa noastră o comedie a ade