Pînă la acest Avignon, nu ştiam cine sînt aşa-numiţii “intermitenţi”. Acuma ştiu. Sînt cei în jur de 100.000 de francezi (de cele mai diverse specializări -actori, cîntăreţi, sunetişti, decoratori, tehnicieni, paznici, secretare, şoferi etc.) angajaţi temporar în teatru, cinematografie şi audiovizual, şi care au intrat în conflict cu guvernul pe tema asigurărilor de şomaj. În ziua deschiderii oficiale a festivalului de la Avignon, intermitenţii (care compuneau peste jumătate din echipa tehnică a festivalului) au votat grevă naţională. În loc de spectacole nobile, am descoperit, în consecinţă, la Avignon, un vodevil stradal tragi-comic, cu consecinţe dezastruoase pentru oraş...

Aşadar, intermitenţii au intrat în istorie, în vara lui 2003; dacă pînă acum Franţa nu auzise decît, cel mult, vag, despre existenţa intermitenţilor, iată că în luna iulie a survenit o nefericită revanşă: intermitenţii şi-au impus prezenţa, toată lumea a aflat cine sînt şi ce vor. Dar cu ce preţ! Cu preţul distrugerii unor festivaluri culturale dragi Franţei, începînd cu festivalul de la Avignon, veritabilă “mitologie” a teatrului, un fel de versiune “culturală” a acelei mitologii cavalereşti şi naţionale care e “Turul Franţei” – cum scrie George Banu, în “Alternative teatrale”, într-un frumos număr (dublu) dedicat ultimilor 23 de ani ai festivalului de la Avignon: “evenimente, fidelităţi, descoperiri”... E greu de închipuit cît de frustrantă a fost, pentru Franţa culturală, pulverizarea acestei mitologii... Răsfoind revista (cu bogăţia de imagini a unui album) descoperi, de pildă, în ’82, marele spectacol “Les Shakespeare”, Ariane Mnouchkine, Théâtre du Soleil, jucat în Curtea de onoare de la Palatul Papilor. De atunci, Mnouchkine n-a mai revenit la Avignon. Urma să o facă acum, în selecţia lui 2003, într-o ediţie care se anunţa fastuoasă, cu Peter Brook, Bartabas, Novarina, Lacasca