Pentru postmodernismul dominant al vremii actuale, formele hibride de discurs şi interferenţele dintre limbaje apar ca fiind zonele culturale cele mai interesante. Inevitabil, cercetarea însăşi a acestor forme trebuie să fie de tip interdisciplinar, în orice caz să uzeze de arta încrucişării ideilor şi a competenţelor (de fapt, dincolo de mode şi de spiritul timpului, întotdeauna un ochi proaspăt şi o minte formată în buna disciplină a unei specialităţi au produs idei noi prin investigarea altor domenii). Alexandra Vrânceanu, în cartea sa Modele literare în naraţiunea vizuală. Cum citim o poveste în imagini? (Bucureşti, Cavaliotti, 2002), porneşte dinspre teoria literaturii, cu un solid bagaj de estetică, semiotică şi lingvistică, pentru a studia manifestările narativităţii într-un discurs de tip non-verbal, pentru a urmări legătura dintre cuvînt şi imagine, literatură şi pictură. Studiul e serios, documentat, reuşind să sistematizeze cu eleganţă teorii diverse şi complexe, organizîndu-le în jurul ideii de manifestare a narativului în imaginea fixă. E o performanţă mai ales reunirea unor direcţii de abordare diferite, care comunică de obicei prea puţin între ele: estetica şi istoria artei, psihologia formei, iconografia (Panofsky, Gombrich, Arnheim, Pierre Francastel, Louis Marin, V.I. Stoichiţă), semiotica vizuală (Eco), retorica (Grupul m), teoria literaturii (Chatman, Kibedy Varga) etc. Un loc special îl ocupă modelul de analiză narativă al lui Genette (unul dintre cele mai flexibile şi mai productive în analiza naraţiunii literare), căruia i se testează posibilitatea de aplicare, prin parametrii săi constitutivi, în studiul imaginii: sînt examinate astfel timpul (ordinea, durata, frecvenţa; elipsa, sumarul, pauza), modul (punctul de vedere, focalizarea), vocea. Acestora li se adaugă elementul care rămîne – în mod destul de surprinzător – marginal în modelul Genet