Trecuse aproape un deceniu de cand nu mai calcasem prin Vama Veche. Unde ma refugiasem din statiunea 2 Mai. Unde am ajuns cand n-a mai fost loc pentru cei ca mine in Costinesti. Nici n-aveam treaba cu statiunea: coboram din tren la primul zvacnet al diminetii, o luam pe camp, inspre mare si, dupa cativa kilometri, ajungeam la o plaja discreta, aflata langa o pescarie, cam in dreptul epavei. In Costinesti, adica la o azvarlitura de slip mai incolo, mergeam doar cand erau festivaluri. Ca merita deranjul. Stiu ca suna dureros, odios, dar in vremurile cand tara horcaia sub cizma lui Nicolae iar pramatia aia de fiu-sau, Nicusor, patrona statiunea, cei ca mine mai puteau, inca, "respira". Puteau, adica, sa-si dea pe la nas cu mostre de libertate si frumusete. De Festivalul de Jazz de la Costinesti se leaga, poate, cele mai frumoase momente ale copilariei mele. Acolo, intr-un fenomenal jam session, Harry Tavitian il descoperi pe Mihai Iordache, cel mai delirant, mai liber si mai fermecator saxofonist de astazi. In acea puscarie gigantica numita Romania, jazz-ul inalta in vazduh nevazute biserici unde smeritii sai patriarhi ne vorbeau despre libertate. Asa a fost, asa trebuie sa fie mereu: artistul ne arata un ocean nestiut si ne invita sa inotam alaturi de el, aici sau aiurea, dupa cum ne era noua voia. Atat. Ca multi dintre noi ne intalneam, adesea, pe niste plaje salbatice, departe de zarva lumii, sau mizeria turmei, e alta poveste, care n-are nici o relevanta aici. Gasesc odioasa ideea de muzica-salopeta, nu simt nevoia sa ma imbrac astfel ori sa-mi trantesc in frunte vreo stea sau stampila. Nu m-a interesat niciodata ce muzica, ce biserica, ce ocean frecventau cei din jur. Cand locul s-a aglomerat prea tare, cand prezenta altora mi-a conditionat, in vreun fel, starea de spirit, cand foamea de spatiu vital m-a intepat prea adanc, am impachetat si-am plecat mai departe. M